Mărturisirile tulburătoare ale unui medium

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

„ŞI ANIMALELE NOASTRE IUBITE SE DUC ÎN CERURI!“ (3)

 

După ce mi-am spus rugăciunea, am remarcat imediat că eram înconjurat de cîteva spirite. Am sesizat multe energii feminine şi cîteva masculine, foarte puternice. Am început să-mi redau senzaţiile şi observaţiile, sperînd că spiritele prezente erau, într-adevăr, persoanele cu care voiau cei doi să comunice.

– Trebuie să îţi spun că, atunci cînd ai intrat pe uşă, în dreptul dumitale, Don, se afla un bărbat, stînd în picioare. Pare să fi fost tînăr cînd a murit. Aveţi un fiu care a murit?

Oaspeţii mei s-au uitat uimiţi unul la celălalt, după care, extrem de lent, Don şi-a îndreptat privirile spre mine şi a recunoscut că acest lucru era adevărat.

– Da.

– El spune că vă iubeşte foarte mult şi că nu aveţi de ce să vă fie teamă. Vă iubeşte din tot sufletul. Vă iubeşte. Îmi spune asta într-una. Fiul vostru zice, acum, că mama şi tatăl dumitale se află aici în seara aceasta. Ei vin, ţinîndu-se de mînă cu băiatul vostru. Acesta spune că, în seara asta, el este oaspetele de onoare. A fost într-un spital?

– Da.

– Zice că nu se simţea deloc bine. Moartea lui a fost una surprinzătoare? Spune că oamenii erau şocaţi, fiindcă a fost ceva cu totul neaşteptat. Probabil, un accident. A avut lovituri, răni la cap?

– Da, aşa este.

Soţii Raskin şi-au unit mîinile, strîngîndu-le cu putere.

– Simt o durere în zona capului. Cred că şi gîtul i-a fost afectat. A fost, cumva, într-un elicopter? Pentru că ştie de o călătorie cu elicopterul.

– Da, a fost dus la spital cu un elicopter.

– Mă face să simt ca şi cum aş efectua o escaladare. Îmi arată un munte. Am, de asemenea, senzaţia unei alunecări, sau căderi de la înălţime. Înţelegeţi?

Amîndoi au început să plîngă şi au confirmat că informaţiile erau corecte. Am continuat:

– Spune că întotdeauna a ştiut că avea să i se întîmple aşa ceva. Trăia mereu la marginea visului. Voi nu aţi fi putut face nimic. Încetaţi să vă mai simţiţi vinovaţi, pentru că nu aţi fi putut să-l opriţi. S-a gîndit vreodată la paraşutism? Îmi arată ceva în legătură cu paraşutismul. Zice că dacă nu ar fi murit în timpul escaladării muntelui, acelaşi lucru s-ar fi întîmplat în urma unei lansări cu paraşuta.

– A fost un pasionat de aventură. Mereu făcea ba una, ba alta.

– Îi plăcea să se ocupe de fotografii? Spune că a făcut poze pretutindeni, în lume. Ştie că v-aţi uitat prin albumele lui. Zice că în ele nu aţi putea găsi nici o fotografie care să arate cum este acolo unde se află el acum. Culorile cerului… Este un colorit foarte intens. Indescriptibil! Nuanţe deschise de violet şi de roz. Nu vă faceţi griji în legătură cu mine, spune el. Mă aflu aici, într-o aventură formidabilă.

M-am uitat la Don şi am observat că nu se simţea prea bine. Mi-am dat seama că durerea îi măcinase viaţa şi acum trupul lui părea a nu fi altceva decît un înveliş gol. I-am transmis fiului său îngrijorarea în legătură cu sănătatea tatălui.

– Don, băiatul tău spune să ai grijă să nu te îmbolnăveşti de ulcer. Ştie că îţi este greu să dormi. Ai fost la un medic în privinţa asta?

– Da, chiar săptămîna trecută. Mi-a dat o reţetă pentru nişte pastile – e vorba de somnifere.

– Doug vrea să vă spună amîndurora că l-aţi ajutat mult să-şi trăiască, din plin, viaţa. Întotdeauna l-aţi sprijinit şi aţi crezut în el. Sînteţi cei mai buni părinţi.

Mi-am îndreptat privirile spre Don, cînd Doug i-a adresat întrebarea următoare:

– Don, obişnuieşti să faci mişcare în aer liber? Pentru că Doug îmi arată un cal. De ce nu vă duceţi amîndoi, dumneata şi soţia, să faceţi o plimbare călare?

Don a răspuns:

– Fac astfel de plimbări cu cel mai bun prieten al meu. Aceasta e cămaşa pe care mi-a dat-o Doug s-o port.

– „Poart-o cu plăcere, tată. Te rog să te distrezi bine, de dragul meu. Pur şi simplu, distrează-te“. Acesta e mesajul lui Doug pentru tine.

În momentul acela, de dincolo a venit o întrebare foarte ciudată, şi răspunsul mă uluieşte chiar şi în prezent.

– Aveţi o dublură, sau o copie a unei fotografii de-a lui? Rîde cînd vorbeşte de poza asta, ca şi cum la mijloc ar fi o glumă, sau aşa ceva.

– Fotografia aceea a fost făcută cînd eram într-o excursie împreună cu Doug. Fiica noastră a descoperit, apoi, în centrul imaginii, o pată luminoasă, care semăna cu un norişor, în formă de inimă. În inima aceea, ea a văzut cuvintele ,,Te iubesc”. A dat-o la mărit!

– Spune că el a făcut asta. Rîde de această năzdrăvănie. ,,Pricepeţi? Eu eram acela. Era darul meu către voi. Consideraţi-o ca pe o carte poştală expediată din Rai”.

Această ultimă informaţie demonstra puterea iubirii, capabilă încă să străbată distanţe nebănuite şi să ajungă oriunde, chiar pînă în lumea fizică. Restul şedinţei ni i-a adus, de dincolo, pe părinţii lui Don şi pe mătuşa lui, Bea. Fiecare dintre ei a descris în amănunţime cum era Don ca mic copil. Apoi, a revenit Doug, care a vorbit pînă la sfîrşitul şedinţei şi, cu fiecare gînd, aducea dovezi uluitoare ale existenţei vieţii de după moarte.

Am întrebat-o pe Sue:

– Obişnuieşti să decupezi articole din ziare?

– Da.

– Erau toţi adunaţi în jur, urmărindu-te cum tai acele articole. Cînd s-a întîmplat asta?

– Săptămîna trecută. Era în ziar un articol mare despre Doug, despre moartea lui. Nu era doar un necrolog, era ceva legat de Muntele Fuji.

– Urmează să alcătuiţi o colecţie de articole, sau vreun album comemorativ? El zice că aţi adunat toate piesele componente, dar că încă nu le-aţi lipit. Le ţineţi acolo. A aflat şi el asta.

Amîndoi au zîmbit, iar eu am continuat:

– Kyoto. Ce înseamnă asta?

– Este o localitate în Japonia, aflată la o distanţă foarte mică de locul în care s-a întîmplat accidentul. Eram împreună cu el la Kyoto.

– Avea o bicicletă, una special concepută pentru munte? Ştiţi ceva despre această bicicletă?

– Bicleta ne-a fost expediată acasă.

– Îmi spune cît de mult îi plăcea fotografia care a fost făcută cu el, la poalele Muntelui Fuji. O aveţi?

– Ei bine, există fotografii date la developat de echipa de căţărători, pe care încă nu le-am primit.

– Vă roagă să ţineţi minte asta.

– Da, desigur.

Şedinţa a mai durat un sfert de oră. Soţii Raskin au părăsit locuinţa mea, simţindu-se cu totul altfel decît la sosire. Expresia de pe chipul lui Don era un semn cert că el pornise pe drumul spre însănătoşire. Amîndoi ştiau nu numai că fiul lor încă trăia, dar şi că se afla tot timpul în preajma lor.

(va urma)

JAMES VAN PRAAGH

COMENTARII DE LA CITITORI