Medalioane (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

O întîmplare cu Theodor Pallady

Marele pictor şi autenticul boier Theodor Pallady obişnuia să dejuneze în oraş, la ,,Jockey-Club”, la ,,Dobrică”, pe (Str.) Aurel Vlaicu, ori la Restaurantul ,,Buzeşti”, ţinut de Mişu, fostul bucătar al Automobil Clubului. În Buzeşti, pe vreme caldă, Pallady mînca odată, în grădină, avînd carnetul de însemnări în faţă. La o masă alăturată, un tînăr solid, cu părul creţ, barbete, haină cu umerii vătuiţi, cămaşă violet şi cravată galbenă. Lîngă el, o coardă expresivă. Pallady o desenează. Tipul, enervat (făcut?), se ridică şi se propteşte în faţa artistului:

– Cum de îndrăzneşti să o fixezi pe doamna şi s-o pictezi?!

Pallady mormăie un răspuns vag politicos şi explicativ, apoi tace. Tipul stăruie şi, împins de tăcerea şi bătrîneţea interlocutorului, trece pe alt registru:

– Ia ascultă, porc bătrîn…

Pallady, 75 de ani, fost elev al unei celebre şcoli de box de la Paris, îşi pune carnetul pe masă, nu-şi suflecă mînecile, se scoală agale şi-i arde vlăjganului un upercut care-l trînteşte peste o masă învecinată. Ce păcat că n-are cine şi cum afla.

(Mai întîi, să coboare din copaci. Pe urmă om sta şi de vorbă.)

  1. STEINHARDT – ,,Jurnalul fericirii”

Ce discutau deţinuţii politici

în închisoare

Canalul – Jilava – Sighet – Aiud – Rîmnicu Sărat – Tîrgşor – Tg. Ocna – Piteşti. Acestea au fost cîteva dintre închisorile politice unde a fost exterminată floarea intelectualităţii româneşti.

Pentru a supravieţui în acest regim de teroare, se crease chiar şi un „Cod de comportare în anchetă “, care suna cam aşa: „Întreabă. Cere, Bate. Fii întreg la minte“. (De fapt, era vorba de un adevărat Decalog, decurgînd din cele 10 Porunci.). Iată ce discutau aceşti deţinuţi între reprizele de interogatorii şi bătăile cumplite la care erau supuşi:

* „… Cutare era un mare gastronom. Masa nu o lua toată în acelaşi restaurant, ci fiecare fel acolo unde se găsea mai rafinat. Lua, bunăoară, aperitivul la «Rîşnoveanu» şi la «Babeş»; peştele la «Iordache»; friptura la «Unghiul», în Buzeşti; desertul la «Capşa»…“.

* „… Tibică Romalo era beat criţă, nu mai ştia ce e cu el… Hop că vine şi Miclescu, făcut şi el… Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte în curte prinţesa Ileana şi, imediat, ce-i cu voi, zice – venea din oraş -, oţi fi îngheţat. Şi atunci, ne aduc două tăvi enorme, parcă văd: şuncă, icre negre, lacherdă, şalău, whisky, şampanie…“.

* „… Iată o dovadă de boierie curată. După chef, mergea boierul înainte, singur, într-o trăsură. După el, în altă trăsură, era dusă pălăria. În urma convoiului venea bastonul, într-o altă trăsură…“.

* „… I-am spus: domnule, sînt un oarecare, un nimeni, un ics, un igrec, dar dumneata, care eşti contabil-şef… Află că mecanizarea agriculturii au introdus-o la noi marii moşieri încă înainte de primul război mondial. Firmele «Mc Cormick» şi «Lanz» îşi aveau, încă de pe atunci, reprezentanţele în ţară, şi nu pe degeaba…“.

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu este exemplul cei mai frapant al politicii de duplicitate, ba şi de triplicitate, pe care românii au trebuit să o ducă de veacuri. Şi, fiindcă veni vorba, iată o altă opinie despre marele domnitor valah, aparţinînd istoricului Florin Constantiniu: „Ar fi fost de aşteptat ca între un domn, patron al culturii şi al artei (Constantin Brâncoveanu), şi doi cărturari (stolnicul Constantin Cantacuzino şi savantul Dimitrie Cantemir) să existe relaţii strînse, mai ales că erau şi rude. Dar, în loc să discute despre manuscrise şi ctitorii, cei trei au fost în vrajbă: stolnicul a urzit căderea nepotului, a lui Brâncoveanu, dar a sfîrşit şi el executat de turci, împreună cu fiul său, Ştefan Cantacuzino, iar Cantemir s-a bucurat de sfîrşitul tragic al Cantacuzinilor şi al lui Brâncoveanu“. Şi nu-i de mirare, căci, în spiritul bunei tradiţii româneşti, stolnicul Constantin Cantacuzino se lăuda că îşi otrăvise fratele, pe Şerban, pentru că îl prinsese cu planuri mîrşave faţă de Poartă şi aşa considera el că poate să-şi dovedească ataşamentul faţă de turci, trădîndu-şi fratele.

Şi astăzi e la fel. Cu singura deosebire că în loc de otrăviri, descăpăţînări şi trădări, se fură şi se vinde ţara bucată cu bucată. Mai lipseşte doar un cronicar inspirat…

Carol al II-lea

Regele Carol al II-lea a avut mulţi detractori, însă au fost şi voci – unele chiar din zilele noastre – care s-au ridicat în sprijinul său, subliniindu-i meritele politice şi de patron al artelor (vezi Adrian Năstase) Printre detractori, cel mai vehement se arată a fi Radu Lecca, fostul subdirector-general al Siguranţei, arestat în „lotul Antonescu“ şi condamnat, iniţial, la moarte, după care pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. A murit în 1962, lăsînd posterităţii un portret original, pe care i-l face fostului rege. „Carol este, pentru mine – afirmă el -, cel mai pustiitor flagel care s-a abătut, vreodată, asupra Ţării Româneşti; mai rău decît hunii, avarii, gepizii, pecenegii, podghiazurile tătăreşti şi şleahticii polonezi; decît Potopul, grindina, seceta, invazia lui Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expediţiile punitive turceşti, Paşa din Silistra, dragostea Puterilor ocrotitoare de după 1774 (cînd ruşii şi-au impus «protectoratul», sub pretextul «ocrotirii» ortodocşilor din Imperiul Otoman), incendiile, cutremurele, lăcustele, despăduririle, revărsările de ape, răpirile de teritorii, prăvălirile de morene, fumăritul, surpările de terenuri, ruperile de zăgazuri, filoxera, gărgăriţa, ocupaţiile austriece şi ruseşti“. În continuare, crimele, reale sau imaginare, puse în cîrca lui „Carolică“ ating paroxismul, căci fostul şef al Siguranţei se dovedeşte un maestru al hiperbolei: „… Decît puţurile otrăvite, femeile siluite de năvălitori, copiii luaţi ca ieniceri; decît prăbuşirile de turnuri; decît bisericile pîngărite; decît Muhammad, Baiazid, Suleiman şi Fuad; decît orice. «Ubu Roi» în persoană: am venit să-i tundem de bani, să legăm măgarul de gard şi să ne uşchim…“. Ce păcat că Radu Lecca nu mai trăieşte. Ar fi avut alte exemple de pretinşi politicieni, buni de luat în tărbacă… Dar şi aşa-zisul prinţ Paul de România, nepotul cel nesăţios, i-ar fi oferit destule motive să-l încondeieze…

Sfîrşit

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI