Medicamente (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „Vino, Doamne, să vezi ce a mai rămas din oameni…“

 

În anii’ 70 lucram într-o fabrică de aparatură electronică. Şeful de serviciu fusese, pentru cîteva luni, la specializare, în Suedia, şi, hrănindu-se acolo doar cu conservele pe care le luase cu el din ţară, a reuşit, cu banii pentru diurnă, să-şi cumpere o rablă de autoturism, cel mai ieftin din Europa. Dar, omul era încîntat că are automobil. Într-o zi, cînd să plece acasă, m-a întrebat dacă merg în cartier – unde dracu’ să merg? -, să mă ia cu maşina. Locuiam în apropiere unul de altul, în zona Pieţei Titan. Sigur că am fost mulţumit să cîştig o oră, pe care aş fi pierdut-o cu tramvaiul. Omul fusese la bază ofiţer, fiind eliminat din Armată, cu ocazia reducerii de personal, impusă de tratate (1958). A ajuns la Radio Progres, unde a fost calificat antenist şi, apoi, pe cheltuiala statului, a urmat Facultatea de electronică, la zi, cu 75% din salariul de bază, fiindcă avea un copil (cei care nu aveau copii primeau 50%, iar cei necăsătoriţi, doar 25%). Nu era rău, facilităţile cu pricina i-au ajutat pe foarte mulţi să-şi facă studiile. Mai erau şi alte criterii: devotament faţă de aberanta orînduire, presupunînd o ingerinţă adîncă în conştiinţa oamenilor şi inocularea unui veritabil spirit de turmă.

Ca să înţeleagă cititorul, amintesc un banc care circula pe vremea zisei puteri populare. Un ofiţer de Miliţie este întrebat: ,,Tovarăşe, ce părere ai de legea X (care era o aberaţie evidentă)?” Ofiţerul răspunde: ,,Sînt de acord cu hotărîrile partidului şi ale guvernului”. ,,Dar de legea Y (de asemenea, o tîmpenie) ce spui?” Urmează acelaşi răspuns. ,,Dar de legea Z?” Omul răspunde la fel, ca pus în priză. Atunci, este întrebat: ,,Bine, dar dumneata nu ai propriile păreri?“. „Ba da, răspunde miliţianul, dar nu sînt de acord cu ele!“. Asta arată culmea mizeriei morale ce domnea în societatea acelor vremuri de jalnică amintire.

Omul de care povestesc fusese şef la Radio Progres, cu toate beneficiile funcţiei: maşină, secretară, amantă. Avusesem un incident acolo, cînd un fost ofiţer de Stat Major, din Armata majestăţii sale, căzut, şi el, de pe treapta demnităţii umane ( gantz unten = jos de tot), m-a pîrît că nu vreau să merg la întîmpinarea unui şef din China. Am fost chemat şi avertizat. I-am spus atunci, în 1965, la fel cum am făcut-o şi 10 ani mai tîrziu, în 1975, că nu merg la întîmpinări şi că doar îmi vînd forţa de muncă, în disperare de cauză, pentru un salariu mizer. La remarca lui, cum că nu voi avea nici un beneficiu – prime, avansări -, dacă manifest o asemenea atitudine, replica mea a fost: „Aveţi pîinea şi cuţitul în mînă, aşa că sînt pregătit pentru orice represalii“. Cu totul întîmplător, amîndoi făcuserăm o pasiune pentru o salariată, unguroaică de origine, destul de mărginită, dar frumoasă peste poate. El, ca preşedinte, avea condiţii să-şi împlinească dorinţele, în timp ce eu eram condamnat să rămîn, mereu, în zona idealismelor. Muierea părea receptivă la sentimentele mele, altfel mi-ar fi putut da cu flit. Din nefericire, însă, nu eu, ci el o trece pe listă, să obţină o locuinţă la bloc!

După această digresiune, să revin la chestiune. Omul îşi pierduse funcţia de preşedinte la Radio Progres şi ajunsese la Fabrica de electronice. Nu pentru că ar fi făcut prostii, ci pentru că şi comuniştii se îmbrînceau, îşi puneau piedică între ei. O vorbă veche şi înţeleaptă spune că ,,Invidioşii mor, dar invidia, niciodată”. Erau destui cei ce aşteptau să fie de folos societăţii, cu maşină la scară, cu secretară ş.a.m.d.

Căderea nu i-a picat bine, dar avînd calificare, nu a căzut mai jos de şef serviciu. Astfel, în 1968, pleacă din Radio Progres şi, un an mai tîrziu, sînt, şi eu, silit să părăsesc serviciul, rămînînd fără loc pe schemă. Pe scurt: în săptămîna Paştilor, în 1969, cînd toţi românii alergau după cumpărături, că veneau sărbătorile, sărăcia era evidentă. Ca să nu fiu contrazis, sau bănuit de mărturie mincinoasă, aduc în sprijin această amintire. La 5 februarie 1967, mi-am botezat copilul şi, pentru că nu se găsea carne pe piaţă, am cumpărat cîrnaţi, pentru a ne îndeplini, măcar aşa, obligaţiile unui botez creştin ortodox. Dacă pretinde cineva că are alte amintiri despre comunismul din acei ani, atunci avem de-a face cu o minciună. Ţin minte cum cărau românii, cu sacoşele, sticle de vin, pentru că bolşevismul ne-a adus şi această ,,binefacere”: înmulţirea băutorilor, mai ales a celor ce consumă tării, şi, pe cale de consecinţă, a infracţiunilor asociate acestui nărav distrugător. Din acest punct de vedere, sîntem pe locul II în Europa, cheltuind, din bugetul de familie, 2,3% pe băuturi, dublul mediei europene (în 2005). Iar eu nu puteam dormi, fiindcă, de la 1 mai 1969, nu mai aveam serviciu. Era o tortură mai cumplită decît celula de altădată. Să fac o paranteză: rugasem un nemernic care era pe schemă, să se mute el, că avea dosarul nepătat, cum se spunea atunci, dar, deşi era şi student seralist, cu perspectivă apropiată de a face un salt în carieră, nu a vrut să înţeleagă. Era un om de rînd, care stătea prost la capitolul sentimente umane: un infirm sufleteşte, cum erau mulţi dintre gardienii pe care i-am cunoscut. Nu l-am mai revăzut. Mai degrabă m-aş fi bucurat să mă întîlnesc cu anchetatorii mei, dar cu el – nu, niciodată. Culmea, avea şi el un copil, băieţelul meu avînd, pe atunci, abia 2 ani. Omul era, însă, total insensibil – un fel de bou -, deşi, brăilean fiind, puteai crede că posedă ceva calităţi. La urma urmei, Brăila a dat cîteva valori acestei ţări.

Dar, Dumnezeu există, I-am simţit prezenţa în fiecare clipă a vieţii mele. Nimeni să nu-mi vorbească, mie, de Dumnezeu, fiindcă eu sînt mai convins de existenţa Lui decît oricine altcineva!

(va urma)

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI