Medicamente (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Dragi cititori, fraţilor, oameni buni, nu vom moşteni pămîntul. Adevărul ăsta trebuie reţinut, ca să vă ajute şi pe voi, şi pe copiii voştri. În Vinerea Mare – atenţie! -, chiar în Vinerea Mare a Paştelui 1969, vine în biroul nostru fostul preşedinte, pe care l-am pomenit mai sus. Eu nu eram în termeni buni cu el, astfel încît să-mi permit să-i cer ajutorul. El era bolşevic – şi dacă nu erau comuniştii, nu ajungea să urmeze o şcoală superioară şi, apoi, să devină şef -, în vreme ce eu mă număram printre aceia care luptaseră împotriva comuniştilor.

Pentru el, era chiar riscant să-mi întindă o mînă, putea fi acuzat de favoritism. Dar, cum fabrica unde lucra era una nou înfiinţată, fiecare salariat era rugat să aducă oameni destoinici, buni profesionişti. Aaşadar, omul, ştiind că sînt un proiectant apreciat, mă întreabă – dar ce, parcă el? Nu, Dumnezeu 1-a pus să mă întrebe: „Nu vii, domnule, la noi, la aparate electronice, o fabrică nouă?“. ,,Nu doar că vin, sînt chiar nevoit să o fac, îi spun eu. De la 1 mai 1969 nu mai figurez în schemă; s-a desfiinţat atelierul de proiectare”. Zice: „Faceţi o cerere, să o iau cu mine“. Există, dragilor, Dumnezeu? Există, fără nici o îndoială!

Bref: fără rugăminţi pe la uşi, fără să străbat drumuri lungi, de la 1 mai 1969, îmi începeam lucrul la fabrica din Pipera. Muncă multă, fusesem al 34-lea angajat, treceam o documentaţie pentru aparate, din suedeză, în română. Nu mai era trîndăvia de la Radio Progres, unde se mînca o pîine mai lejer şi, mai ales, nici nu te simţeai pîndit, ori că îţi suflă în ceafă un bou pervertit. Spurcăciuni fuseseră şi acolo: m-au dat pe mîna Securităţii, care m-a anchetat 4 luni, cu intermitenţe. La sinistra Malmaison, vedeam biserica de pe Calea Plevnei şi mă rugam lui Dumnezeu. Dar, aici, la stat, atmosfera era mult mai apăsătoare.

Cred că era în 1972, cînd m-a invitat tovarăşul cu pricina în maşină: ştia că stau la o aruncătură de băţ de locuinţa lui. Pe drum, a căutat să-şi arate virtuţile de conducător auto, mai scăpa cîte o blasfemie faţă de ceilalţi participanţi la trafic. Se tot scuza, să nu rămîn eu cu impresia că e un şofer de rînd, şi să înţeleg că deprinderea nu-i aparţine, că a împrumutat-o de la puşlamalele de la volan. Întrebîndu-l – ca să nu ne plictisim – de sănătate, îmi spunea că stă bine la capitolul ăsta; de fapt, era doar cu cîţiva ani mai mare decît mine. Avea un copil student, iar băiatul meu, Puiuţu, abia împlinise 5 ani. Apoi, sare cu discuţia, zicînd că viaţa nu-i atît de roz, că e disperat fiindcă nu-i poate procura un medicament tatălui său, care suferea de cancer, blestemata boală a secolului. Adaugă: „Se găsesc la Viena, sînt foarte scumpe, dar nu de bani este vorba, ci de faptul că nu le găsesc“. Eu, băiet bun – permiteţi-mi să mă laud! -, ca şi în alte dăţi, îi sar în ajutor: „Poate vi le procur eu!“ Ştiam că e informator al Securităţii – doar fusese ofiţer la Academia Militară, era imposibil să fi scăpat curat. Altfel, era un om civilizat, nu făcea caz de poziţia lui, nici de partidul lui, nu-şi dădea aere de vechil, cum obişnuiau alte pramatii. Îi spun (sub rezerva că ar raporta la Securitate) că am ,,un amic” – cu cuvîntul ,,prieten” nu prea mă jucam, deşi cel de ,,amic”, provenit din franceză, tot prieten înseamnă, însă, parcă nu m-ar implica prea tare, în caz de eşec – care este reprezentantul unui consorţiu de firme austriece. Întîmplător, fusesem coleg la Jilava cu el şi ne împrieteniserăm: el fusese fiul, prin adopţie, al lui Mihail Romniceanu, fostul ministru de Finanţe; omul era neamţ de origine, fiu al unui fabricant de geamuri-oglinzi. Deci, provenea dintr-o familie burgheză autentică, fiind un om manierat, care ajunsese în puşcărie, pentru vreo 3 ani, pe nişte cauze nu foarte serioase.

Mă bucuram de toată admiraţia lui: aveam vechime în lupta anticomunistă. Mai mult, în anii 1964-1965, în camera mea, din Piaţa Gemeni, ne întîlneam săptămînal, în fiecare vineri, cu Dan Cernovodeanu, posesorul unui doctorat la Sorbona, prietenul nostru comun, şi cu încă un tip, care înşelase pe toată lumea prin şiretenia lui. Fusese considerat un viitor conducător PNŢ, altfel, avea o logoree foarte agreabilă. Dacă-1 surprindeai cu sofisme şi-1 luai la rost, avea o abilitate excepţională de a ieşi din încurcătură. Un tip alunecos, viclean, deşi era fiu de ţăran. De unde dracu’ dobîndise atîta parşivenie, nu ştiu; altfel, omul era un bun versificator, franţuzit, mă rog, avea tot dichisul unui intelectual subţire. Am fost cu el, de cîteva ori, în diverse grupuri, şi toţi cei care îl cunoscuseră mi-au mărturisit, apoi, epatarea lor în faţa elocinţei insului. Şi eu l-am agreat timp de mulţi ani, aşa, mîrşav, cum era, dar, cînd am fost zdrobit în bătaie, în 14 aprilie 1977, am rugat-o pe nevastă-mea să-l sune, să nu ne mai calce pragul.

Credeam că are, şi el, o limită, dar nu avea: turna tot şi pe toţi, chiar şi pe mine, deşi adeseori îi dădeam, pe ascuns, cîte o sticlă de vin. A avut 2 copii şi am aflat că s-a prăpădit, înainte de răsturnarea din ‘89, din cauza unui cancer la cap. Nu ar fi fost exclus să fi fost urmarea unor lovituri, dat fiind că, înainte de-a cădea (în 1963, în puşcărie) în gheara Securităţii, ca ciripitor, fusese un tip dîrz, nu linsese blidele şi nici nu se aplecase după chiştoace. Dar, cînd a căzut, nu a mai putut fi ridicat. De altfel, eu îi spusesem: „Sper că mie îmi acorzi regim de favoare şi nu mă cînţi la un loc cu marea gloată“. A rîs şi mi-a arătat că are pantalonii rupţi: „Apropo, nu ai să-mi dai o pereche?“.

(va urma)

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI