Medicamente (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

După dezvăluirea acestei întîlniri, ancheta a durat 4 luni, iar, dacă pînă acum nu ştiam care dintre noi, cei 4, care ne întîlneam, săptămînal, în camera mea, din Piaţa Gemeni, turnase totul la Securitate, de data aceasta nu mai aveam nici o îndoială. Pe Cernovodeanu l-am exclus, acest gunoi – pe care îl cunoşteam încă din 1952 şi care făcuse 14 ani de puşcărie – fiind luat în braţe de conducerea PNŢ. Astfel, mi-am îndreptat suspiciunea asupra celui care era reprezentantul firmelor vieneze. Au trecut anii şi, între timp, neamţul a suferit un stupid accident auto; l-am întîlnit în cîrje. Cu lacrimi în ochi, mi-a reproşat că l-am bănuit pe nedrept. În acel moment, chiar mi-a fost milă de el. Credeam, totuşi, că nu mă înşelasem. Dar, nu avusesem dreptate – tocmai ţărănistul ne turnase! Confirmarea am primit-o mulţi ani mai tîrziu, cînd s-a dus să-l toarne şi pe Paul Goma, după cum am aflat din romanul ,,Culoarea Curcubeului ‘77”. După acel accident, neamţul s-a refăcut, însă a rămas cu un picior mai scurt. Mergea, adesea, la Viena. Într-o zi, m-am dus la el la birou şi l-am rugat să mă ajute în procurarea unui medicament, din clasa citostaticelor, de care avea nevoie unul dintre şefii mei. Şi-a notat denumirea produsului şi, la scurt timp, mi l-a adus, spunîndu-mi să mai trec pe la el, că are telefonul ascultat şi că e posibil să avem neplăceri. După ce mi l-a dat, l-am întrebat cît mă costă, apreciind că era vorba de o sumă considerabilă. Mi-a răspuns că nu mă costă nimic – probabil în amintirea vremurilor de altădată, cînd fuseserăm colegi de celulă, la Jilava. A doua zi, i-am dus acel medicament celui care credea că-şi va putea salva tatăl şi am procedat la fel ca neamţul – nu am acceptat nici un ban.

Nu ştiu cît de impresionat de bunătatea, sau, dacă vreţi, de demnitatea mea a fost acesta, deşi era conştient că salariul meu reprezenta doar 25% din veniturile lui. Ulterior, nu ne-am mai văzut o lungă perioadă de timp – nu am aflat nici cînd i-a murit tatăl. Ne-am reîntîlnit abia în 1975 – cum eram forţat să depun jurămîntul pentru statul comunist, pentru a nu mă afla într-o situaţie ridicolă, am căutat o soluţie, aşa că i-am cerut permisiunea ca, tocmai în acea zi, să merg la unul dintre institutele cu care colaboram la acel moment. Mi-a fost acceptată solicitarea, însă mi s-a atras atenţia ca, la orele 13,00, tocmai cînd se depunea jurămîntul, să fiu în fabrică. Deşi, la acea oră, mă aflam acasă, nu mi-a tăiat ziua. Ulterior, m-a chemat la el în birou, unde i-am strigat că, nici dacă aduc tancurile, artileria, ori aviaţia, să mă bombardeze, nu depun acel jurămînt. Mi-a spus că voi fi descalificat, şi exact asta s-a şi întîmplat, o lună mai tîrziu. Am fost trimis în atelier, unde se lucra numai cu foi de tablă şi cu fier cornier, dar, atenţie, şi cu ciuntirea simbriei cu 1/3. Mi-a fost extrem de greu, cu atît mai mult cu cît ceilalţi muncitori mă furau vîrtos, şi din buzunare, şi din pontaj. În 1979 am fost alungat din fabrică, dar nu de către conducere, ci la porunca securiştilor, şi, astfel, am revenit, după 10 ani de absenţă, la Radio Progres, însă, pînă în 1989, cu un salariu de muncitor. În vara anului 1990, deşi am fost testat pentru postul de proiectant principal, pentru că aveam, deja, o vîrstă, am preferat să mă pensionez. Deşi tristă, povestea mea este infinit mai blîndă decît nenorocirea acelui om care, crezînd că-şi salvează tatăl, în ’72, se prăpădeşte în ‘85, la vîrsta de 60 de ani, suferind de aceeaşi boală năpraznică.

Mi-a părut tare rău cînd am auzit – îmi dăduse o pîine, într-un moment de disperare, în Săptămîna Patimilor din 1969, prima dată, şi în 1979, a doua oară. Fireşte că nu-i purtam nici o duşmănie ideologică, întrucît ştiusem, de tînăr, că regimul comunist era o mare minciună, o cacealma sinistră. Nu se putea trăi din statistici false şi din lozinci care să înlocuiască instinctul de proprietate, care reprezenta adevărata motivaţie. Dintotdeauna, oamenii s-au repezit după măriri, chiar dacă ştiau că sînt de proastă calitate. Cum mi-ar sta mie, de exemplu, să mă caţăr la conducerea unei orchestre, cînd eu habar nu am ce înseamnă o notă muzicală?! Descartes spunea că Dumnezeu a împărţit bunul-simţ în mod egal, iar Seneca, din contră, că duşmanul cel mai mare al omului este omul însuşi.

(va urma)

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI