MEMENTO

in Restituiri

Istoria, cînd se repetă, devine ironică – spuneau marxiştii. Din păcate, la noi a devenit tragică. Astăzi, putem recompune portretul-robot al acelor însîngerate zile de decembrie. Nu-mi este frică s-o spun cinstit, o elementară educaţie naţională şi creştină m-a făcut să nu mă tem de oameni, ci numai de judecata lui Dumnezeu! Pentru că adevărul trebuie spus, chiar cu preţul vieţii, mai ales cînd este în joc însuşi destinul României. Există forţe naţionale foarte sănătoase, cărora nu le este indiferent ce se întîmplă cu ţara asta! Trebuie să recunoaşteţi că Ceau- şescu nu era prost deloc! Avea el alte păcate, era despotic, era maniac, era bolnav de vanitate, în ultimii ani se credea Isus Christos înălţat la cer, care rezolvă din văzduh problemele planetare – dar nu era limitat. Şi aş înainta cu un pas, afirmînd că era chiar diabolic de deştept, de vreme ce s-a menţinut un sfert de veac la Putere într-o ţară rîvnită de toţi, în mijlocul unui etern complot internaţional. Aşa că el simţea, mai ales în primele luni ale anului 1989, că i se pregăteşte o lovitură de teatru. Inamicii lui tradiţionali erau ungurii şi ruşii.

Bineînţeles că apariţia lui Gorbaciov pe scena Istoriei este providenţială, ca dovadă că au murit 3 ţari, în doi ani, ca să poate lua el puterea – e vorba de Brejnev, Andropov şi Cernenko.

Ce nu ştie, însă, acest om însemnat de la natură, cu enigmatica lui pată, este că un mare dezgheţ poate îneca aşezări întregi şi, odată scăpat de sub control, devine mai periculos decît iarna propriu-zisă. Prăbuşirea comunismului trebuia să se producă, odată şi-odată, dar tare mă tem că moartea acestui sistem va face mai multe victime decît naşterea lui. Dumnezeu ştie cum ar fi fost mai bine!

Se pare că vizita lui Bush la Budapesta, la mijlocul anului 1989, n-a fost străină de anumite pregătiri maghiare de intervenţie în România. Atunci, alarmat de posibilele urmări anti-româneşti ale acestei vizite, m-am gîndit că deja nu mai era vorba de Ceauşescu (pe care la ora aceea îl doream toţi afară din joc), ci de Transilvania, cunoscută fiindu-mi, mai demult, tenacitatea cu care extremiştii unguri îşi urmăresc planurile privind dezmembrarea teritorială a României. Aşa că am plăsmuit, împreună cu nişte istorici militari tineri, un amplu articol privitor la culisele acelei vizite, ca şi la posibilele sale consecinţe pentru România; am dat acest veritabil studiu la tradus în limba germană, prin mijlocirea unui patriot, pe nume Alexandru Ionescu, directorul general al Agerpres, iar apoi l-am înmînat unui cetăţean german de origine română, rugîndu-l să-l treacă graniţa şi să încerce să-l publice într-o revistă din Frankfurt pe Main. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu, după cîteva zile, că bietul om a fost percheziţionat, pînă la piele, la Vama Nădlac, după care i-a fost confiscat materialul, cu brutalitate. Asta, deşi unii lucrători de acolo şi-au dat seama despre ce era vorba şi au insistat să se permită trecerea articolului peste graniţă. Numai că ofiţerul respectiv n-a permis aşa ceva, ba chiar a informat la Bucureşti unele foruri, astfel încît sărmanul român pe care îl alesesem ca intermediar a avut interdicţie de a mai intra în ţară, sancţiune foarte gravă, care se dădea marilor trădători, ridicată numai după evenimentele din Decembrie 1989. Aşa că vînzarea noastră internă, la anumite nivele, începuse mai demult. Pe asemenea cozi de topor au mizat ungurii la Timişoara, şi mizează şi azi. Popor sangvinar, care, în momente de răscruce ale Istoriei, a provocat băi de sînge, ungurii şi-au pus amprenta de neconfundat pe evenimentele din acel oraş. Astăzi, apare tot mai limpede faptul că ei au fost vioara întîi. Aveau experienţa de la Budapesta, din 1956. Se pregăteau în tabere speciale, nu departe de frontiera cu România. Intenţionau ca, imediat după răsturnarea lui Ceauşescu, să mobilizeze cei cca. 500.000 de cetăţeni maghiari din România, apţi de luptă, organizîndu-i în 42 de divizii, cu care să ocupe toată Transilvania. Nu le-a ieşit, însă, decît prima pasienţă: răsturnarea lui Ceauşescu. Am stat de vorbă, în toate lunile în care am fost interzis ca ziarist şi scriitor de către factorii de presiune din România, cu foarte mulţi militari şi ofiţeri de Interne. Din datele culese, ca şi dintr-o serie de alte informaţii, care provin de la români cinstiţi de peste hotare, reiese că primii morţi ai Timişoarei au fost victimele agenţilor trimişi de Budapesta, întregul scenariu al incendierii şi devastării celor peste 300 de unităţi comerciale (cu pagube de zeci de miliarde de lei), al răvăşirii sălbatice a acelui oraş superb (puteau oare timişorenii să-şi ruineze singuri cetatea?!), al atacării unităţilor militare româneşti, cu sticle incendiare, cu capturarea unor tancuri şi arderea lor (nu înainte de a se trage cu ele pînă la înroşirea ţevii!), cu degradarea ofiţerilor şi umilirea trupei – toate acestea arată că aici a fost mînă de profesionişti ai diversiunii, cu un îndelung antrenament şi exerciţiu al crimei. De cînd există oaste pe acest pămînt, de mii de ani, românii nu şi-au atacat niciodată unităţile militare, n-au incendiat carele de luptă, nu i-au scuipat şi pălmuit pe soldaţi, care sînt fraţii lor! A venit momentul adevărului: fabricînd de vreme îndelungată falsa poveste a persecutării unui pîrlit de popă (în realitate agent secret, instrumentat de Budapesta), Serviciile ungureşti, în colaborare, poate, cu alte Servicii, au generat şi au întreţinut o stare explozivă la Timişoara, pentru a determina Armata Română, cu orice preţ, să tragă. Iar cei 40 de morţi, transportaţi cu autoduba frigorifică, n-au fost nici revoluţionari, nici ofiţeri români ai D.I.A., cum s-a tot spus pînă acum – au fost, pur şi simplu, agenţi maghiari, pe care oamenii lui Vlad, Stamatoiu şi Teodorescu i-au dibuit şi i-au lichidat. Din cauza asta nu s-a găsit absolut nici un indiciu la ei, nici un act, nici o hîrtie cît de cît lămuritoare, nici măcar un tichet de tramvai – ori numai agenţii umblă aşa, este ştiut. Şi tot din cauza asta nu-i revendică nici o familie românească pînă acum, după mai bine de 8 luni, pentru că ei nu sînt de pe-aici, asta e, ce să ne tot ascundem după deget. În acest sens, a apărut chiar un articol în revista „Phoenix“, din Oradea, din care reiese că, pe teritoriul Ungariei, a fost dezvelit recent un monument consacrat victimelor maghiare ale Revoluţiei din România! Care or fi fost aceste victime, dacă nu agenţii respectivi? Pe fondul acestor grave incidente, amplificate de o zvonistică bine pusă la punct şi de o avalanşă de minciuni tipice agenturilor infiltrate în teritoriu străin, la Bucureşti a ajuns ştirea că au murit nu mai puţin de 4.500 de români nevinovaţi. Iată de ce trebuie să privim cu alţi ochi şedinţa C.P.Ex., din 17 decembrie, ca şi apariţia lui Ceauşescu la televizor, în seara zilei de 20 decembrie: omul nu minţea, Serviciile Secrete l-au informat exact, chiar era vorba de atacuri străine! Poate din cauza asta s-a şi „sinucis“ acolo, în temniţă, locţiitorul generalului Constantin Nuţă, colonelul Petre Moraru. Românii, prin urmare, au căzut în plasa ungurească, apoi au venit evenimentele de la Bucureşti, care nu sînt foarte clare nici ele: de pildă, nu s-a scris niciodată că, în Piaţa Universităţii, pe 21 decembrie 1989, a fost citită Declaraţia de la Budapesta. Un alt element, de maximă importanţă: în aceeaşi zi, dimineaţa, la secţia de presă a C.C. al P.C.R. s-au primit telefoane insistente care anunţau că, în faţa Ambasadei Ungariei din Bucureşti, s-au strîns 200 – 300 de tineri, cu drapele maghiare, care, ulterior, s-au îndreptat spre mitingul organizat de răii-sfetnici ai lui Ceauşescu. Iar crearea de panică, simultan, în mai multe puncte ale Pieţei Palatului, prin aruncarea de bombe lacrimogene şi agresarea oamenilor cu cuţitul, pentru a se crea debandadă şi haos, arată iarăşi că e vorba de profesionişti ai diversiunilor politice. Elementele sînt cu mult mai numeroase, şi va veni o vreme cînd vor fi publicate într-o ordine cronologică. Era acesta singurul mod de a fi debarcat Ceauşescu, prin provocări străine, care mizau pe vărsarea sîngelui românesc nevinovat? Rămîne de văzut, Istoria va judeca. Iar tot ceea ce se întîmplă de 8 luni în România arată limpede că puterile străine implicate forţează nota pentru a recupera roadele Revoluţiei, despre care sînt convinse că sînt ale lor. Prin urmare, ce este adevărat în evenimentele din Decembrie 1989? Numai sacrificiul curat al tineretului, numai el este real şi frumos, restul este o punere în scenă articulată în străinătate. Disociind clar valul de nemulţumire a populaţiei faţă de regimul lui Nicolae Ceauşescu (pe de o parte), de amestecul barbar al puterilor străine, care au trimis la moarte, în primă fază, zeci de români nevinovaţi (pe de altă parte) – vom aprecia, în concluzie, că nimic din tot ceea ce s-a petrecut în România nu este întîmplător. Ne aflăm în posesia următoarelor informaţii: guvernul de la Budapesta ar fi pregătit, încă de atunci, o intervenţie pentru a ocupa şi anexa Transilvania, avînd acordul unor puteri străine. În acest scop, ar fi fost selecţionaţi 25.000 de militari unguri, care au fost instruiţi în ţara d-lui Mitterand (erau oare întîmplătoare declaraţiile date ulterior la Budapesta de către acesta?!) – instructajul era făcut de către formaţiunile G.T.I, specializate în lupte şi intervenţii de stradă. Aceştia ar fi urmat să pătrundă ca turişti, ori sub alte acoperiri, după ce toţi cei 4.000 de cetăţeni unguri, care au agitat Ardealul în ziua de 15 martie, ar fi reuşit să provoace tulburări sîngeroase – în eventualitatea că aceste conflicte ar fi luat amploare, cei 25.000 de militari ar fi executat misiuni precise, „pentru apărarea etnicilor maghiari“, paralizînd toate activităţile, lichidînd personalităţi române, preluînd controlul în zonă. Din diferite motive, acest scenariu nu le-a ieşit, sau a fost abandonat. Dar arme şi muniţii au intrat în Ardeal, mai ales prin intermediul unor aşa-zise ajutoare umanitare, fiind păstrate bine de preoţi reformaţi şi catolici – aceştia chiar permit desfăşurarea în lăcaşurile de cult a şedinţelor filialelor UDMR şi sprijină organizarea grupării paramilitare de tineri, care cîntă în biserici, pînă la exaltare, Imnul de stat maghiar şi marşuri iredentiste! Totul s-a încadrat, în acel decembrie, într-un scenariu menit să fie o crimă perfectă – din fericire pentru noi, trăim în Balcani, unde se află în scurtă vreme şi ce lapte ţi-a dat doica, darmite ce sînge ţi-a luat perestroica. Rezumînd, pot spune, fără teamă de a greşi, că forţele de diversiune şi intervenţie străine au speculat la maximum nemulţumirile populaţiei româneşti, haideţi să nu mai privim înapoi, cu atît mai mult cu cît el devenise o frînă în evoluţia României – totul este să nu îngăduim anarhia inimaginabilă instaurată după moartea lui. Politicienii unguri zic că fac un joc deştept nevoie mare, că ne împing în situaţia de şah-mat, preşedintele A. Goncz se duce – unde credeţi? – în Ucraina, pentru a specula diferendele existente aici faţă de Basarabia, noroc că în limba noastră romanică se gîndeşte mai sprinţar decît în graiul lor gutural şi încîlcit ca sîrma ghimpată. Primejdia de-aici ne vine, iar în numerele următoare ale revistei, dacă vom mai trăi pînă atunci, am să expun cu lux de amănunte fazele actuale şi imediat următoare ale imixtiunii maghiare în viaţa internă a României. Fireşte, ideal ar fi să se stingă orice stare conflictuală, iar românii şi maghiarii să trăiască în concordie, aşa cum au trăit în cea mai mare parte a Istoriei. Doamne, dă-le liderilor maghiari – din România şi din Ungaria – înţelepciunea de a nu-şi mai tulbura congenerii cu visuri deşarte!…

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 31 august 1990)

COMENTARII DE LA CITITORI