Memoria, cu ochii săi întunecaţi

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „Există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, care nu poate fi regăsită de-a lungul verii, ca şi cum n-ar putea fi, ca şi cum n-ar fi fost vreodată”.
Percy Bysshe Shelley

Gabriel Garcia Marquez propune acceptarea unui paradox ca definiţie a altui paradox – „Viaţa nu este ceea ce ai trăit, ci ceea ce îţi aminteşti pentru a povesti” (că ai fi trăit). Memoria, pe de altă parte, are toate calităţile unui dramaturg – dar unul complex, un Shakespeare, supus şi inspirat atît de tragica muză Melpomene, dar şi, într-un (alt) paradoxal paralelism, de muza comediei, ironica Thalia. Memoria – acest dramaturg ce pare a fi scris tot, dinainte şi de după totdeauna.
Invocînd zeul elisabetan al dramaturgiei, îmi amintesc că l-am întrebat pe un tînăr şi talentat scenarist, care este piesa care, pentru el, revelează esenţa operei lui Shakespeare? Mi-a răspuns: „Romeo şi Julieta“, o tragedie în aparenţă, o revărsare a răutăţii şi păcatelor unor generaţii uscate peste nevinovăţia tinereţii. Dar totul e aparenţă, îmi explică tînărul cineast, iar teatrul dezvăluie viaţa chiar aşa cum e, de fapt – un parcurs între butaforii şi efecte înşelătoare, pe textul scris de cineva, pe care tu, actorul, ai doar sensibilitate pentru a-l interpreta, printre îngustele libertăţi stabilite de regizor, iar evoluţia ta are, sau nu, şansa de a fi observată de spectator – cel care are posibilitatea de a-şi alege orice colţ al scenei să privească sau orice pesonaj să urmărească, aşa că jocul tău, oricît de bun, poate să nu fie privit de public. De aceea, a conchis cineastul, am ales filmul – în cinematografie, spectatorului i se stabileşte cadrul pe care trebuie să îl vadă. O întrebare a spectatorului ar fi: oare Romeo şi Julieta s-ar fi iubit la fel de divin dacă nu ar fi existat periculoasa tentaţie a lucrului interzis? Paradoxal pentru îndrăgostiţii din Verona ar fi fost să nu moară, să precipite sentimentul (cel mai) sublim pe acea scenă, în acea lume a revărsării de care vorbeam, de originare răutăţi şi păcate. Oh, dar cît şi-ar dori spectatorul ca Romeo şi Julieta să nu moară!… Să fie ca şi el, ca şi lumea lui… uitînd că îngerii nu trăiesc, ci, cel mult, agonizează, apoi mor în/ şi/ pentru această lume… Mor pentru Memorie… în timp ce cei mai mulţi oamenii trăiesc pentru a fi uitaţi.
Memoria este considerată, de la Aristotel citire, ca o componentă a raţiunii. Pierderea memoriei ar înseamna compromiterea raţiunii. ?i totuşi… Cheia în care trebuie analizată această asociere e, însă, ascunsă, profundă, întunecată. Etimologic, cuvîntul memorie provine din identicul latin, iar rădăcina „mori“, are aceeaşi semnificaţie funestă. „Memento mori“… Aminteşte-ţi de moarte, memoria care trimite la moarte, chiar în clipele triumfului vieţii. Aparent… Memoria este una dintre divinităţile cele mai stranii a anticilor greci – titanida Mnemosyne. Fiică a necuprinsului primordial, Uranus, soră mai mare a timpului, Cronos, apare înaintea zeilor, e cea mai prolifică dintre perechile lui Zeus, suprema divinitate a Pantheonului elen, cu care naşte cele nouă muze inspiratoare ale artelor. În transcendentul întunecat, ea devine şansa celor din lumea morţii de a nu fi uitaţi, memoria, titana Mnemosyne transformîndu-se, pe tărîmul sufletelor, într-un rîu a cărui apă este remediul divin contra uitării… Memoria este o titană, o primordială nestăpînită ce irumpe din necuprinsul începutului şi îmbrăţişează necunoscutul sfîrşitului, străluceşte şi răsună în culorile, formele şi sunetele tuturor artelor, ale creaţiei… Viaţa şi moartea nu există fără memorie, fără ca titana de dincolo de nemurire să le permită să fie amintite. Oricine a fost şters din cronica titanei, din memoria individuală sau colectivă nu doar că nu există, dar nici nu a existat vreodată, nu poate fi numit nicicum, nu se poate vorbi de el sau ea, pur şi simplu nu a făcut parte din Univers, din continuum-ul timp-spaţiu. Dimpotrivă, cineva sau ceva care, poate, nu a aparţinut realităţii fizice, istoriei probate, vieţii, nu a existat în realitate, ca să folosesc exprimarea simplă – dar memoria, titana, a consemnat ceva în cronică, ei bine „devine“ existenţă concretă, factor de influenţă, model… Am scris „devine“, pentru că, în aparentul paradox al memoriei, acea „entitate“ nu „devine“, ci există dintotdeauna. Un exemplu poate fi chiar Shakespeare, poate Homer, altele sînt diferitele forme ale zeilor, sau chiar a lui Dumnezeu, ori, mai banal, eroii popoarelor, sau, pur şi simplu, marii oameni de ale căror calităţi şi exiatenţe nu ne îndoim şi care ne influenţează viaţa, creaţia, credinţa… Fiindcă aşa ne impune titana, memoria…
Lumea în care trăim, de cînd ne amintim, a avut tentaţia de a asocia memoria cu moartea. Zeii noştrii omoară sau sînt ucişi. În prima consemnare a cronicii divine, „Theogonia“ lui Hesiod, se povesteşte crima lui Cronos, timpul divin, care şi-a mîncat progeniturile (la fel de) divine. Destinul Dumenzeului nostru mesianic este de a fi ucis în chinuri… În poate cea mai mare mare creaţie dramatică, dar şi cumplită invocare a demonului din om, tragedia „Agamemnon“, a lui Eschil, păcatul originar a însemnat uciderea a doisprezece copii şi oferirea cărnii lor ca festin tatălui, chiar de către fratele acestuia… Prima operă a literaturii, creaţia homerică, este tabloul unui măcel imens, cumplit, înfăptuit de oameni şi zei. ?i tot aşa… Dacă Romeo şi Julieta nu ar fi murit, nu doar că nu ar fost subiectul unei piese, dar, pur şi simplu, nu ar fi existat nici ei… şi nici sublima lor dragoste!
Memoria, cu ochii ei întunecaţi… Cei care au atins pragul de dincolo, povestesc despre o lumină puternică, albă, ce te întîmpină. Poate atunci au înţeles cîtă lumină e ignorată şi uitată în lumea de unde vin, poate abia atunci au văzut cît de minunat strălucesc ochii întunecaţi ai Memoriei.

Dragoş Dumitriu
P.S. Am scris acest eseu gîndindu-mă la sora bunicului meu, Evantia Moşoiu, trecută în aminitire acum cîteva zile, la vîrsta de 103 ani, după ce, de peste 10 ani, pierduse legătura cu realitatea noastră vremelnică şi înşelătoare, în schimb manifesta o ferice relaţie cu memoria altor vremuri, persoane şi fapte, unele consemnate, altele nu…

COMENTARII DE LA CITITORI