In memoriam Roman Vlad – prieten de-o viaţă şi frate de suflet, într-o lume debusolată, unde „economicul” triumfă în dauna „spiritului”!

in Polemici, controverse

Roman Vlad, compozitor, muzicolog, profesor şi scriitor multilateral, a fost şi rămîne un distins fiu al paradisiacului Cernăuţi. S-a format la şcoala severă a muzicologului şi profesorului Liviu Rusu, apoi a devenit un strălucit elev al lui Alfredo Casella – prieten apropiat al lui George Enescu -, maestrul aniversat de veşnicie, care i-a oferit Premiul de compoziţie „George Enescu”. Roman Vlad ne-a lăsat moştenire creaţii precum inspiratele Colinde, interpretate de Corul Madrigal, dirijor Marin Constantin, atît în ţară, cît şi peste hotare, în state cu o străveche tradiţie artistică. De remarcat este şi opera „Storia di una mamma”, piese pentru pian, flaut şi un dramatic Cvartet de coarde. Nu pot să nu adaug inspiratele lui lieduri şi cantate, în acest sens evocînd, în volumul meu ,,Muzică corală românească”, următoarele idei: „Roman Vlad reuşeşte să nu facă uitată originea sa românească, în sensul că vîna romantico-dramatică este, la el, predominantă, chiar atunci cînd jocul inteligenţei sale extraordinare se exercită cu mai multă subtilitate.

Într-adevăr, temperamentul său îl îndeamnă, uneori, să depăşească limitele cadrului fix, rezultînd un anumit dezechilibru. Cu toate acestea, se întîmplă ca defectele să constituie elemente pozitive, ca în cantata pentru cor şi orchestră «Le ciel est vide» (1953), pe texte de Jean Paul şi Gérard de Nerval. Un alt aspect al fanteziei muzicale a lui Roman Vlad, care se traduce prin invenţiunea plăcută şi uşoară, îl recunoaştem în «Divertimento» pentru 11 instrumente (1954), dar şi în numeroasele muzici de scenă şi film pe care le-a compus”.

În evidenţă iese şi madrigalul dramatic „Lettura di Michelangelo”, care este de un tragism răscolitor. Punctul culminant al creaţiei sale îl reprezintă opera „Pescăruşul”.

Atît în acest profund opus, cît şi-n piesele sale simfonice, Roman Vlad se prezintă ca primul compozitor italian expresionist, care a utilizat, cu o tulburătoare măiestrie, tehnica dodecafonismului componistic, procedeu utilizat şi de colegii săi Luigi Dallapiccola, Luigi Nono şi Goffredo Petrassi. Se poate vorbi, în acest climat sonor, novator, de un „dodecafonism italian”, în sensul că, spre deosebire de cel cultivat de Arnold Schoenberg, Alban Berg şi Anton von Webern, Roman Vlad nu a renunţat la cantabilitate!

Ca muzicolog, Roman Vlad a conceput amplul volum „Istoria dodecafoniei” – apreciat foarte mult în toată constelaţia componistică modernă. El este şi autorul unor studii originale despre Franz Liszt, Luigi Dallapiccola, Alfredo Casella, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah şi, nu în ultimul rînd, despre lucrările lui George Enescu.

Cea mai importantă realizare a sa, în lumea muzicologiei, rămîne cartea închinată genialului Igor Strawinsky, despre care autorul baletului „Sfinţirea primăverii” a consemnat: „Volumul lui Roman Vlad, dedicat operei mele, este cea mai profundă realizare raportată la arta mea sonoră!”.

Să nu uităm că Roman Vlad a fost directorul Filarmonicii din Roma şi al Operei Scala din Milano, într-o perioadă de glorie a acestora.

Pentru toată activitatea sa fecundă şi cu multiple rezonanţe în istoria muzicii româneşti şi universale, lui Roman Vlad i s-a acordat Marele Premiu al revistei „România Mare”, de către marele scriitor şi Tribun Corneliu Vadim Tudor. Este, din nefericire, singura distincţie importantă obţinută în România de sublimul fiu al Bucovinei.

Cît adevăr există în aforismul generat de nemuritorul Nicolae Iorga, conform căruia:

„Recunoaşterea posterităţii este un giulgiu de aur, aruncat peste trupul celui asasinat”.

Doru Popovici

COMENTARII DE LA CITITORI