Memoriile unui fost deţinut politic

in Alte știri

„ALEXANDRU PALEOLOGU NE CITEA, ZILNIC, «SCÎNTEIA»“

 

La Salcia se afla şi Alexandru Paleologu – scriitorul -, însoţit de prietenul său, avocatul Păcleşanu, vecin de pat. Paleologu ne citea, zilnic, „Scînteia“ şi ne reeduca în spiritul celor cerute de regim, îndemnîndu-ne să mulţumim partidului şi conducerii statului pentru ocazia ce ne-o oferea, ca, prin muncă, să ne reeducăm şi să ne pregătim pentru reintrarea în societatea comunistă. După primul discurs ţinut în spiritul de mai sus, l-am întrebat pe Paleologu ce caută printre noi, locul lui fiind, aşa cum reieşea din comportamentul lui, mai curînd afară, şi nu în spatele sîrmelor ghimpate. Din ziua aceea nu ne-am mai vorbit. Fac şi aici o mică digresiune. Cine aude de reeducare se poate gîndi imediat la ce ştim cu toţii, la groaznica reeducare de la închisoarea din Piteşti. Ei bine, există şi o altfel de reeducare, care, după mine, este mult mai gravă: reeducarea minţii. Reeducarea gîndirii, reeducarea logicii. Mulţi dintre cititori s-ar putea să nu mă înţeleagă, dar, dacă stăm puţin şi judecăm, s-ar putea să-mi dea dreptate în cele din urmă. O reeducare precum cea de la Piteşti, cu toate ororile ei, are în vedere, dacă ştim să o încadrăm în tiparele represiunii, fizicul omenesc. O durere, oricît de mare ar fi, trece. O scîrbă, oricît de mare ar fi, poate fi învinsă.

Sigur, spun încă o dată, aşa ceva nu este uşor de îndurat, dar cu eforturi mari, cu o gîndire sănătoasă şi controlată, atît cît poate fi controlată, cu echilibrul interior clădit pe o minte sănătoasă, suferinţa fizică poate fi învinsă chiar şi atunci cînd depăşeşte orice limită.

După mine, nimic nu este mai periculos decît reeducarea care învăluie mintea, care nu produce durere, dar care perverteşte, care stîrneşte, la cei care nu-i cad pradă, doar scîrbă. O asemenea acţiune strîmbă gîndirea, deformează judecata, distruge logica, spală creierul, de la bun început, pervertindu-l nu doar pe cel supus ei, ci şi pe urmaşii săi. Aşa cum gîndesc astăzi părinţii, aşa vor gîndi mîine copiii. Degeaba îşi cere piromanul iertare după ce a dat foc casei. Din scrum nu se mai poate face altă casă. Am auzit multe despre Alexandru Paleologu, am auzit multe lucruri ajunse pe piaţă, prin aşa-zisul telefon fără fir, îndeletnicire la care românii sînt campioni. Mulţimea, neştiutoare, se hrăneşte, fără discernămînt, cu zvonuri. Aşa se fac eroii, aşa se deformează realitatea, aşa se scrie Istoria în ultima vreme. Ca unul care a fost de faţă şi a trecut prin unele evenimente, se impune să fac iar o paranteză şi să încerc, cu tot riscul de a-i surprinde şi chiar de a-i supăra pe mulţi, iar unora de a le strica echilibrul, să pun unele lucruri la punct. Departe de imaginea deţinutului care îşi poartă costumul vărgat cu demnitate, chiar cu eleganţă, avem mai curînd umbra ascultătoare, aplecată pînă la pămînt, a arătării care se pune în serviciul celui care comandă. Costumul de puşcăriaş era acelaşi pentru toţi deţinuţii, nimeni nu-şi putea îngădui derogări de la această infamantă vestimentaţie, atît din cauza lipsei de mijloace, cît şi din cauza reglementărilor foarte stricte. N-am văzut la nimeni nici aşa-zisa batistă (de fapt, o cîrpă) purtată în buzunarul de sus al zeghei, care de altfel nici nu exista, nici altă beretă decît cea din cazarmament. Invenţii, minciuni.

Anul 1962 adusese o anume uşurare a condiţiilor de detenţie din puşcării şi, implicit, a condiţiilor din lagărele de muncă. Cu foarte rare excepţii, bătaia, înjurăturile, actele de brutalitate de orice fel fuseseră suspendate, chiar interzise. Acolo unde erau reclamate şi acolo unde se constata o încălcare flagrantă a dispoziţiilor venite de sus, se luau măsuri care mergeau pînă la pedepsirea personalului lagărului. În condiţiile anului 1962, Alexandru Paleologu nu pentru a-şi salva viaţa a făcut compromisul. De alfel, cred – după cum se vorbea – că a venit gata compromis din celula de la Gherla, şi nici măcar acolo nu a fost silit de vreo ameninţare că şi-ar putea pierde viaţa să se poarte aşa. Acceptarea postului de reeducator a făcut-o pentru a scăpa de muncă şi pentru a obţine un „abonament“ la faimoasa carte poştală, prin intermediul căreia puteai primi de acasă ţigări – utile şi nefumătorilor, care le puteau schimba cu alte produse – şi 5 kilograme de alimente, precum şi pentru a primi eventuale suplimente cu ocazia chemărilor la raport în biroul comandantului. De altfel, în cartea sa „Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans“, el însuşi recunoaşte că, în vremea în care orice tînăr avea o înclinaţie politică, el nu avea nici una, că, atunci cînd tineretul român era pe front, el a făcut războiul la adăpostul unei popote militare în calitate de chelner, graţie legăturilor mamei sale. Mai grav este însă că, tot pentru a scăpa de muncă, şi-a luat rolul de urmărit politic, la modă atunci – dacă pot să mă exprim aşa -, ascunzîndu-se la Cîmpulung-Muscel sub numele de Craifăleanu şi trăind, fără să facă nimic, din ajutorul bănesc pe care-1 primea de la prima lui soţie, actriţa Ina Don, şi de la mama lui. Cînd aceste ajutoare care îi asigurau existenţa au încetat, s-a prezentat la postul local de Miliţie pentru a fi arestat, însă Miliţia, iar apoi Securitatea au refuzat arestarea sa, fiindcă nu se afla pe nici o listă de urmăriţi pentru delicte politice.

Revenit, nolens-volens, la Bucureşti, a preferat să se angajeze ca model la Institutul de Arte, doar ca să scape de muncă. Era mai uşor să se dezbrace şi să stea ore în şir fără să facă nimic. Fără să depună vreun efort fizic sau intelectual, reuşea să fie plătit. Ajuns din nou în preajma lui Constantin Noica, a fost, în fine, arestat, în ’58 sau ’59, condamnat la 7 ani de închisoare, intrînd abia acum în pielea adevăratului condamnat politic.

Descendenţa din vechii împăraţi din Byzanţ e doar o poveste. Îi îndemn pe cititori să caute, cam prin anii 1800, o Văcărească, divorţată de Matei Ghica în 1810, care se încurcă, după divorţ, cu băiatul popii de la Biserica Tăbăcari. Din această legătură apar 3 băieţi, înfiaţi, pentru a le da un nume şi un statut, de bunica lor Văcărescu, pe o jumătate din numele ei de fată, şi anume Paleolog, moştenit de la un anume Guliano Paleolog, originar din Fanar. Nu-i contest lui Alexandru Paleologu buna creştere, cultura şi o perfectă limbă franceză, vorbită şi scrisă. Îi voi contesta însă totdeauna, el nefiind de altfel singurul caz, caracterul şi ţinuta morală. În ultima vreme, am putut însă constata că există şi alţi „Paleologi“, din ce în ce mai mulţi, care se manifestă sub diferite forme. Dacă ai pune una lîngă alta fostele moşii din România, ai obţine o Românie de cel puţin 2 ori mai mare decît cea pe care o ştim. La fel, dacă ai număra casele şi palatele luate de comunişti, ai obţine de 2 ori mai multe decît au fost cu adevărat. Dacă ai pleca urechea la ce se spune, ai crede că pe pămîntul românesc nu au trăit decît vlăstarele unei singure pături sociale, cu toţii numai boieri de viţă.

barbu ollĂnescu-orendi

COMENTARII DE LA CITITORI