Menirea profesorului de muzică

in Alte știri

 

 

Citind cărţile de muzică pentru licee, din perioada României interbelice, nu pot să nu observ cu cîtă seriozitate s-a predat această nobilă disciplină a ,,lumii melodiei”. În acest sens pot fi citate, la loc de frunte, lucrările semnate de Dimitrie Cuclin, George Breazul şi Nicolae Lungu. În ,,Evul aprins”, al lui Nicolae Labiş, firul fecund al acestor cărţi a fost preluat, cu succes, de mulţi autori dedicaţi artei muzicale, din rîndul cărora îi menţionăm, cu precădere, pe maestrul Doru Popovici, profesoara Alina Muşat-Popovici şi pe muziciana Hrisanta Marin, soţia remarcabilului şef de orchestră Ion Marin. În ultimii ani, aşa după cum remarcau Doru Popovici şi mulţi alţi specialişti, se constată o regretabilă involuţie a calităţii cărţilor de profil, în sensul că s-a pus accentul pe un mod de prezentare deosebit de accesibil, în detrimentul conţinutului, care este tratat mult mai superficial, lipsindu-l de acea profunzime capabilă să ofere elevilor o perspectivă mai amplă asupra evoluţiei fenomenului muzical. Refuz să cred că tinerii de după însîngeratul decembrie 1989 sînt mai puţin informaţi şi mai puţin inteligenţi decît cei din generaţiile trecute.

Iată cîteva puncte de vedere referitoare la menirea profesorului de muzică. În primul rînd, partea tehnică a predării presupune un indiscutabil profesionalism. În al doilea rînd, Istoria muzicii – româneşti şi universale – trebuie interpretată în strînsă corelaţie cu Istoria culturii, din toate marile epoci creatoare. În al treilea rînd, arta sonoră a ţării noastre nu poate fi trecută într-un con de umbră. Dacă măcar aceste 3 principii vor fi respectate, atunci sînt şanse reale ca elevul să fie atras spre lumea Euterpei. Toate acestea trebuie să fie însoţite de numeroase audiţii, de analiza marilor concerte şi, nu în ultimul rînd, de dialoguri rodnice între profesor şi elev. Să nu uităm că o naţiune ai cărei tineri nu sînt atraşi spre marea cultură rămîne doar o ,,populaţie”, nu un ,,popor”. Iar o cultură solară presupune includerea unei educaţii în care accentul se pune pe muzică şi literatură, pe arte plastice şi istorie, toate plasate sub semnul unui profund patriotism. Tineretul trebuie ferit de muzica ,,uşoară” de o calitate îndoielnică. Divertismentul nu trebuie confundat cu vulgaritatea! Corelaţia dintre muzica profundă, cu enesciene virtuţi consolatoare, şi literatura plină de nobleţe, cu metafore de o răscolitoare muzicalitate, se cuvine să aibă întîietate. Un om fără cultură NU poate fi util societăţii în care trăieşte. Iată de ce, aşa cum spunea muzicologul George Breazul, arta sonoră trebuie să fie un mijloc de realizare a educaţiei naţionale multilaterale. A fi patriot înseamnă a-ţi iubi cultura neamului din care faci parte şi a-ţi împrospăta mereu cunoştinţele, mai ales în aceste vremuri noi, în care accesul la informaţie a devenit o realitate de netăgăduit.

Muzica bună poate, şi trebuie, să însenineze sufletul celor mulţi, tot aşa cum învăţătura înţeleaptă îl înalţă pe om, făcîndu-l, după cum spune Kant, un ,,minunat biped”, avînd deasupra sa cerul înstelat şi, în inimă, legea morală…

CORNELIU GÂRLIŞTEANU

COMENTARII DE LA CITITORI