Mestecenii

in Tabletă de scriitor

Mă uit adesea la mestecenii de lîngă gardul casei din Băneasa veşniciei mele, de la Giurgiu, unde viaţa nu seamănă deloc cu cea de la Bucureşti, ori din Germania, Franţa, Italia etc. Aici, pe o uliţă cu oameni simpli, cum firul ierbii şi apa din fîntîni, fiecare îşi duce viaţa aşa cum i-a dat-o Dumnezeu, iar eu vin destul de des să-mi încarc bateriile cu albastrul cerului plin de stele, noaptea, cu aerul răcoros şi cîntecul păsărelelor, seară de seară adunate ciopor în tufele de liliac de la poarta grădiniţei, la umbra cărora dorm cîinii, vara. Acest colţ de natură vie îmi oferă liniştea de odinioară, din vremea cînd eram copil în Urecheştii-Bacăului, de pe Valea Trotuşului. Asta mă ajută să uit de zgomotul blocului în care locuiesc, de defectarea, mai mereu, a liftului, fiind nevoit să urc pe scări, pînă la etajul zece, să suport undele electromagnetice de la cablurile şi antenele parabolice, care se tot înmulţesc pe zi ce trece. Deh, de ele depinde civilizaţia noastră!… Ce mari au crescut mestecenii şi ce mîndri sînt. Pe toată uliţa nu mai sînt asemenea copaci. De fiecare dată cînd vorbesc despre ei, mă emoţionez: atît de multe aş avea de spus, încît nu ştiu cu ce să încep şi cum să termin. Povestea lor este una frumoasă, aidoma acelei zile de toamnă însorite, cînd i-am pus în brazda de pămînt vlăscean, să trăiască laolaltă cu alţi pomi, specifici pentru zona aceasta – vişini, meri, corcoduşi, cireşi etc. -, după ce i-am adus dintr-o pădure pe care n-o văzusem niciodată în viaţa mea. Şi mestecenii n-ar fi ajuns aici, şi nici eu nu aş fi avut cu ce mă lăuda acum, dacă nu aş fi fost invitat de scriitorul Nicolae George Podişor în localitatea să de domiciliu, Rucăr-Braşov, la o activitate culturală. Invitaţia mi-a surîs şi, fără să cer lămuriri suplimentare, am acceptat-o cu mare interes. Profitînd de această ocazie, l-am rugat, ştiind că merg într-o zonă de munte, să-mi facă rost de un pui de mesteacăn. Dorinţa mi-a fost îndeplinită. Şi, la întoarcerea la Bucureşti, aveam în portbagajul maşinii patru mlădiţe de mesteacăn, şi nu doar un pui de mesteacăn, cum îi spusesem amabilei mele gazde braşovene. De atunci, anii au trecut – să fie vreo trei-patru, pînă cînd, la o agapă literară pe care am organizat-o la Băneasa, l-am invitat, la rîndul meu, pe scriitor. Mestecenii crescuseră mărişori, dar nu erau aşa de mari ca acum, cînd scriu aceste rînduri. Mi s-a părut că-i văd cum se bucură de prezenţa musafirului meu, de parcă l-ar fi recunoscut numaidecît că e de-al lor, după vorba şi portul omului crescut la munte. Păreau că vorbeau cu el, ştiind că are aceleaşi rădăcini ca şi ei. Din păcate, prietenul meu nu mai este printre noi. Ori de cîte ori mă uit la mestecenii din ogradă, mă cuprinde nostalgia după pădurile din satul copilăriei mele, care în mare parte au fost defrişate de barbarii vremurilor în care trăim. Ele îmi amintesc cu tristeţe de scriitorul Nicolae George Podişor, care mă uimea cu stilul său de povestitor. Trăia literatura la cea mai înaltă intensitate.

De cîte ori îmi privesc mestecenii, îl văd parcă pe interlocutorul meu, acolo, în ceruri, unde lumina împăcării pentru toată lumea este veşnică. Îl aud cum vorbeşte în limba fagurilor de miere despre Coşbuc, Goga, Eminescu, scriitorii-martiri ai Neamului Românesc, pe care i-a divinizat.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI