Mexico ’86 – Minutul 91 Declaraţii imaginare

in Lecturi la lumina ceaiului

Am făcut imprudenţa de a publica două materiale satirice pe teme de fotbal: o pagină consacrată cîştigării de către naţionala noastră a Cupei Mondiale, în finala istorică cu Miribamba (în numărul de Anul Nou al revistei „Săptămîna”) şi o suită de interviuri imaginare, care anticipau marea întrecere din Mexic (în Almanahul aceleiaşi reviste, pe 1986). Nu ştiu cît umor am avut eu, dar am aflat că mulţi dintre cei vizaţi n-au prea avut. Unul, de pildă, s-a jurat pe nevastă şi copii că nu-mi va mai răspunde la salut, dar avînd în vedere că nu-l prea salutam eu nici înainte, nu e nici o pagubă. Din fericire, există oameni ca Eugen Barbu şi Sabin Bălaşa care nu numai că nu s-au supărat, dar au şi plusat: primul a trecut cu mîna lui, în şpalt, cuvintele „eu sînt gropar de meserie“, iar cel de-al doilea mi-a mulţumit că l-am aşezat lîngă Romica Puceanu, căreia s-a angajat că îi va face portretul. Acest portret o va reprezenta pe renumita cîntăreaţă lîngă orgă, citind din George Sand şi Charlotte Brontë. Efectul va fi zguduitor. Precizînd încă o dată că tot ce scriu pe această temă este un simplu amuzament, care n-are o legătură directă cu persoanele fizice invocate, vă mai propun o suită de declaraţii imaginare înregistrate in minutul 91 al finalei Argentina – R.F. Germania. Ele au fost luate prin diverse mijloace: prin telefon, prin satelit, prin efracţie, prin bunăvoinţă şi prin telepatie. Avem exclusivitate mondială.
ŞERBAN CIOCULESCU: Am urmărit desfăşurarea meciurilor cu ajutorul cronicilor semnate de Ioan Chirilă şi Gheorghe Nicolaescu. În aceste cronici s-au strecurat unele greşeli de gramatică şi erori de informaţie, dar nu voi insista acum asupra lor. Îmi pare nespus de rău că sora noastră Franţa a fost învinsă de ţara în care şi-a dat obştescul sfîrşit Caragiale. Din fericire pentru mine, acel trist moment a fost compensat de un eveniment excepţional: am găsit, în sfîrşit, cel de-al şaptelea nasture de la jiletca galbenă a lui nenea Iancu. L-am căutat timp de 50 de ani şi unde credeţi că era? Neştiutoare ca orice muiere, Zoe Dumitrescu-Buşulenga l-a cusut la un jupon al Anei Blandiana. Acest nasture, după cum probabil vă amintiţi, a fost pierdut de către dramaturg la o petrecere cu lăutari, dar nu la Berăria Cooperatistă, ci la Gambrinus, ceea ce schimbă situaţia.
Revenind la fotbal, aş vrea să se ştie că am de gînd să pregătesc o echipă a Academiei, cu care cred că vom da lovitura în Campionatul Onoare. Ea va avea următoarea componenţă: Alexandru Dobre (în poartă), Cristofor Simionescu, Ion Coteanu, Mihnea Gheorghiu, Ştefan Pascu (linia de fund), Al. Rosetti, Ana Aslan (linia de mijloc), Alexandru Balaci, Alexandru Graur (aripi), Mihai Beniuc şi Eugen Barbu (vîrfuri de atac). Rezervă va fi Geo Bogza. Media de vîrstă va fi, ce-i drept, de 77 de ani, dar viteza de joc nu va avea de suferit, ba dimpotrivă. Pînă îi pun pe picioare m-am gîndit că n-ar fi rău să dau la tipar un studiu, intitulat „De la plastronul lui Duiliu Zamfirescu la jambierele lui Nicolae Dobrin“.
MARIUS POPESCU: După cum se ştie, datorită cîtorva goluri marcate în minus, dacii noştri dragi nu s-au calificat în Mexic. S-au calificat ei galii, celţii, goţii, aztecii, romanii, valonii, slavii şi alte seminţii ale pămîntului, numai ai noştri nu. Nu şi nu. Tocmai ei, despre care un cronicar sportiv de demult scria că sînt cei mai destoinici dintre ceilalţi. Tovarăşul Cornel Popescu a scris, recent, un studiu fundamental consacrat acestei ratări, dar cei de la „Sportul“ au refuzat să i-l publice. Dacă nu va apărea nici în Revista de Arheologie, i-l publicăm noi, la „Munca“.
OCTAVIAN PALER: Mexic. Sau exilul şi împărăţia fotbalului, cum ar fi spus Camus. Aici, fiecare piatră poartă amprenta de neşters a şarpelui cu pene, Quatzelcoatl. Din înălţimi, Papocatepetl acoperă cu grandoarea lui ţipătul enigmatic scos într-o frizerie de o femeie. Femeia asta ţipă de cîţiva ani buni, dar mă mir că nimeni n-o observă. Mangustele mănîncă cobre, cobrele mănîncă ţînţari, ţînţarii mă mănîncă pe mine şi eu mănînc seminţe, a un leu bascula. Acesta e ciclul vieţii. Cînd am fost eu în Mexic nu se desfăşura nici un campionat mondial, iar cînd s-a desfăşurat aşa ceva, n-am fost eu în Mexic. E foarte simplu. N-a fost nici măcar Ion Bocioacă, de la ziarul cu pricina, bun vorbitor al limbii mexicane. Ce-aş mai putea spune acum, în minutul 91? Argentina, cîştigătoare fără glorie, a învins o Germanie Federală în care Briegel se agita ca Domul din Köln la cutremur, iar Rummenigge şi Honess erau pleşuvi ca Lucas Cranach cel Bătrîn. Pregătesc, de altfel, un volum de „Polemici cordiale“ referitoare la fotbal, care va avea două capitole: „Viaţa pe un gazon“ şi „Un fotbalist norocos“. Prefaţa va fi semnată de G. Dimisianu. În rest, cum or vrea zeii.
ION DOLĂNESCU: În seara finalei dintre nemţii vest-germani şi argentinieni, mă aflam, ca tot omul, la o nuntă în comuna Potigrafu. Sus pe casă. Interpretam, după cum lesne bănuiţi, lucrări vocal simfonice de Bach, Schubert şi Wagner, ceea ce l-a determinat pe mire (care era cam latino-american la culoare) să creadă că ţin cu nemţii. În confuzia creată, era cît pe-aci să se spargă nunta, noroc cu socrul mic şi cu naşu’, care au cerut „Cielito Lindo“ şi „La Cucaracha“. N-am prea înţeles mare lucru de meci, pentru că eram cu un ochi la folcloristul Al. Amzulescu şi cu altul la cei 17 fraţi ai mei. Oricum, am înţeles că toată lumea dorea prelungiri, aşa încît la golul egalizator al lui Voeller s-a produs o emoţie foarte mare. Atît de mare, încît o capră zăpăcită a izbit cu copita în staţia de amplificare, aceasta a căzut peste ciorba de potroace şi s-a făcut scurt-circuit, moment în care microfonul m-a curentat, bîţîindu-mă în aşa fel încît am căzut cu streaşină cu tot peste Tiberiu Ceia, care tocmai juca bîza cu Ionela Prodan. Nuntaşii n-au prea observat, întrucît cîntau de mama focului două şlagăre de mare succes: „Maradona, de ce minţi/Că arbitrul n-are dinţi“ şi „Platini, băiatul mîinii/Te mănîncă vest-germanii!“. Cu greu m-am tîrît pînă la locuinţa unui radioamator, acesta a chemat Staţia Meteorologică de pe Vîrful Omul, care mi-a trimis un delta-plan. Acum sînt în spital, la Maternitatea Polizu. Noroc că sora-şefă are mîine nuntă cu un brancardier care s-a purtat cu bravură în Războiul de Independenţă, aşa că voi mai încasa o primă de joc.
DAN ZAMFIRESCU: Avem tradiţii de-a dreptul extraordinare. Recent, am descifrat un text mai puţin cunoscut din „Învăţăturile lui Neagoe Basarab”, din care reiese că fiul său, Teodosie, bătea băşica în spatele Mînăstirii Curtea de Argeş. Există chiar indicii ale primului meci internaţional jucat în compania unor ieniceri veniţi după haraci. Arbitrul nu se zbenguia ca acum, pe tot terenul, ci stătea în clopotniţă şi bătea toaca la fiecare infracţiune. La banchetul de sfîrşit de meci, Teodosie se pare că a băut rece, a făcut pneumonie şi a dat ortul popii. Iată că, deşi avem asemena înaintemergători, n-am participat în Mexic! Răspunderea o poartă, fireşte, Mircea Lucescu. Pentru viitoarele preliminarii, îi propun ca antrenori pe alţii.
GHEORGHE NICOLAESCU: După cum probabil
v-aţi dat seama din cronicile publicate de ziarul „Sportul“, eu am fost unul din cei doi ziarişti români acreditaţi în Mexic. Numele celuilalt cronicar îmi scapă, pentru moment. Începutul marii finale m-a surprins aranjîndu-mi freza în alama strălucitoare a unui trombon. Rar veţi găsi o freză mai rejbelă. Sfîrşitul meciului nu l-am apucat, pentru că m-a chemat la telefon Eftimie Ionescu, pentru a mă informa că Ţicleanu vede acum cu ambii ochi, dar a damblagit de urechea stîngă. Aşa că nu ştiu rezultatul nici măcar acum, dar unui cronicar sportiv nu i se poate cere chiar totul. Ceea ce m-a impresionat la argentinieni a fost uluitoarea asemănare a lui Maradona cu Oblemenco: şutează din alergare, dar şi de pe loc, sare la cap atît cît poate, dă goluri şi cu mîna.
TITUS POPOVICI: În calitatea mea de redactor-şef al revistei „Vînătorul şi pescarul“ am înaintat, mai demult, o propunere la Federaţia Română de Fotbal privind alcătuirea naţionalei. Aceasta i-ar fi reunit, printre alţii, pe Glonţ, Vînătoru, Pistol, Prepeliţă, Şoarece, Dulău, Şoiman, Pescaru, Pitulice, Lupu, Ursu şi Cangurul-Gabor. Vă daţi seama ce echipă ieşea? Dar federaţia a respins propunerea şi mi-a trimis un răspuns incalificabil: „Lăsaţi fotbalul, are destule Lumini şi Umbre şi fără dvs., mai bine v-aţi ocupa de revistă!“. Oricum, îmi pare bine că Maradona va juca din sezonul viitor la Victoria Bucureşti, în tandem cu Tirchinici. Poate îl bag şi într-un film, mai ştii?

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „Almanahul Luceafărul“ 1987)

COMENTARII DE LA CITITORI