Mi-e frică!

in Război corupției

Societatea românească pare a sta sub semnul podurilor minate şi al fîntînilor otrăvite. Alegerile, în loc să fi dezamorsat tensiunea, incită taberele la intoleranţă şi escaladare. Cei care au cîştigat îşi savurează ostentativ triumful, prin declaraţii sibilinice şi turnarea lui Liviu Dragnea în bronz. Învinşii sînt ocupaţi cu autodestrămarea, dar şi cu planuri de pîrjolire generalizată în jur. Deşi strivit de rezultatul voinţei populare, preşedintele Iohannis atacă microfoanele şi camerele de luat vederi cu tonus de învingător. Este zîmbitor, sigur pe el şi cu un calm prevestitor de multă, multă dezordine. Într-un colţ de ţară, un proaspăt ales USR anunţă mişcări de stradă. Se vorbeşte, deja, prin presa mai slobodă la gură, de o lovitură de stat pînă la sfîrşitul anului. Alegerile anticipate şi suspendarea preşedintelui reprezintă, şi ele, eventualităţi, pe agenda imediată a ţării.
* * *
Prea mulţi iresponsabili la butoane. Prea multe interese personale şi de gaşcă în jur. Un sistem de putere care, pînă ieri, se considera inexpugnabil, îşi vede pilonii ameninţaţi. Florian Coldea este deja, anunţat pe surse, rezervist; Laura Kövesi mai are puţin şi primeşte brevetul de „mamă eroină a dreptului oricui din România de a fura 4% din orice, fără a fi pedepsit“. Nimeni nu pune piciorul pe frînă. Toţi accelerează, într-o bravadă dementă. Ţara a devenit poligon de încercare şi, în curînd, muniţia de manevră va fi înlocuită cu muniţie de război. Aş cere, dac-aş putea, un timeout. Un răgaz pentru decidenţi, să-şi revină în fire, să-şi regăsească luciditatea. Să iasă din această frenezie sinucigaşă şi să conştientizeze că în spatele ambiţiilor, al orgoliilor lor nemăsurate stau milioane de români care le-au dat, cu bună-credinţă, ţara pe mînă.
* * *
Preşedintele Iohannis, în loc să fie păstorul lucid care-şi apără, mai presus de orice, turma, pare a fi devenit un hăitaş fanatic, posedat de structuri centrifuge şi de lozinci neasimilate, care îl împing spre prăpastie. Preşedintele Dragnea – în loc să preia din suflul popular care l-a propulsat în stratosferă, cu partid cu tot, aspiraţia spre reconciliere, nevoia de calm şi normalitate, dorinţa imperativă de stingere a conflictelor şi de instaurare a păcii sociale – întîrzie nepermis de mult nominalizarea unui candidat de prim-ministru, altul decît el, care să elimine, brusc, toate focarele de explozie socială.
Da, mi-e frică! Şi pentru mine (pentru că am copii şi nepoţi), dar nu neapărat pentru mine.
Nu am de gînd să folosesc clişeul ultratocit şi lăudăros „mie nu mi-e frică decît de Dumnezeu“. Căci nu ar fi adevărat. Mi-e frică şi de inconştienţii noştri lideri, care ajung să se creadă dumnezei şi-şi pierd astfel nu numai sufletul, dar şi măsura, mi-e frică şi de prostia agresivă, dar şi de inteligenţa egoistă.
Mi-e frică, dar asta nu înseamnă că încetez să lupt. Dimpotrivă! Cu cît mi-e mai frică, cu atît devin mai curajos!

Contele de Saint Germain

COMENTARII DE LA CITITORI