Mică enciclopedie

in Alte știri

Inteligenţa animalelor

 

Animăluţele drăgălaşe pe care entuziastul domn Krall dorea să le instruiască îl dezamăgiseră. Ele nu manifestau nici un fel de interes pentru scris, citit şi matematică. Era însă fericit, pentru că satisfacţia pe care i-o oferiseră cei 3 armăsari era deplină. Vestea despre performanţele lor, cu adevărat extraordinare, se răspîndise în toată Europa. Mulţimi de vizitatori veneau să-i admire cum răspundeau cu copitele la toate întrebările pe care ei le puneau. Mai mult: erau capabili să rezolve probleme grele de matematici superioare. Celebrităţi de pe tot continentul veneau să se convingă că nişte animale atinseseră un asemenea nivel de cunoştinţe: Beredka, de la Institutul Pasteur, Gehrke de la Berlin, Ferrari din Bologna, Mackenzie din Genoa şi mulţi alţii. De data aceasta, teoria lui Pfungst se clătina din temelii. Punctul forte al acestei teorii, prin care el dorea să demonstreze că performanţele lui Hans erau o înşelătorie, era acela că antrenorul le transmitea animalelor nişte instrucţiuni, prin modificări aproape imperceptibile, ale vocii sau ale poziţiei sale. De fapt, Pfungst nu studiase cu adevărat fenomenul, el doar formulase nişte argumente care să-i susţină ideile sale preconcepute. Chiar admiţînd că ar fi avut dreptate cînd susţinea că armăsarii răspundeau la întrebări prin instrucţiunile transmise de von Osten, inclusiv în acest caz, ar fi trebuit ca „vedetele” să fie dotate cu un nivel superior de inteligenţă, ca să poată înţelege ceea ce profesorul le transmitea prin poziţia corpului sau prin inflexiunile vocii. Teoria lui Pfungst a fost dărîmată prin simplul fapt că vizitatorii au constatat că armăsarii răspundeau corect la întrebări şi în absenţa lui Krall. Specialiştii care i-au examinat au fost încîntaţi de reacţiile, uneori umane, ale armăsarilor. Iată ce relata, deosebit de amuzat, renumitul profesor Claparčde : Uneori, ne spune el, cabalinele interveneau cu comentarii proprii în timpul conversaţiilor. În vara anului 1913, în timpul unui experiment efectuat de el la Elberfeld, armăsarul Zarif, la un moment dat, a refuzat să mai participe. Cînd savantul a vrut să afle care era cauza acestei atitudini, Zarif i-a răspuns, bătînd din copită: „obosit”. După aceea, a ţinut să adauge: „durere la picior”. Doi profesori din Berlin au menţionat în raportul lor ceva de-a dreptul emoţionant. Cînd Muhamed a fost întrebat de ce le răspunde doar prin lovituri de copită şi nu prin viu grai, bietul animal a făcut eforturi extraordinare ca să reproducă glasul uman, dar, finalmente, le-a răspuns prin lovituri de copită: „Nu am un glas prea plăcut”. Dr. Gerke a insistat să afle de la el ce trebuie să facă cineva pentru a vorbi. Muhamed a răspuns: „Deschid gura”. Întrebat de ce nu o deschide, el a răspuns: „Pentru că nu pot”.

(va urma)

MARGARETA CHETREANU

COMENTARII DE LA CITITORI