Micile secrete ale SRI şi ale lui Traian Băsescu – cine se află în spatele teroristului Istvan Atilla (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Steagul secuiesc – un simbol anti-maghiar la origine, folosit diversionist chiar de cei care i-au deznaţionalizat pe secui

Partea şi mai amuzantă a problemei este că secuii care existau pe vremuri au ucis, în Secolul al XIV-lea, mai mulţi unguri decît sînt acum în Bucureşti. Iar aşa-zisul drapel secuiesc este, de fapt, un simbol anti-maghiar. Steagul arborat astăzi de secui este stindardul iobagilor care s-au ridicat împotriva stăpînirii maghiare şi s-au alăturat lui Mihai Viteazul în bătălia de la Şelimbăr, la 28 octombrie 1599.

Victoria lui Mihai Viteazul la Şelimbăr – şi cu aportul secuilor – a determinat momentul intrării triumfale a acestuia, la 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia, oraşul în care s-a celebrat, ulterior, prima Unire a tuturor românilor. Mihai Viteazul devenea, la 27 mai 1600, „Domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată Ţara Moldovei“ şi cu sprijinul militar al luptătorilor secui, care au participat alături de oştile muntene, contribuind la prima Unire a celor 3 Ţări Române.

Un muzeograf din Sfîntu Gheorghe a preluat, în 2004, modelul steagului de campanie militară a pedestraşilor secui şi, astfel, s-a ajuns la o întorsătură tragi-comică, prin care aspiraţiile autonomiste maghiare să fie susţinute imagologic cu un drapel al celor care au luptat din răsputeri împotriva grofilor maghiari.

Secuii nu sînt maghiari (fino-ugrici). Ei sînt o populaţie turanică, asimilată cu forţa de maghiari. Din toate punctele de vedere – istoric, lingvistic şi chiar genetic – secuii nu sînt unguri, ci o minoritate cu o identitate specifică, şi diferită de cea maghiară. În vechea Transilvanie a existat un Ţinut al Secuilor, dar, din 1867, după instaurarea monarhiei dualiste austro-ungare, a fost desfiinţat chiar de Administraţia maghiară. Din 2004, maghiarii (tocmai ei!) vorbesc din nou de un Ţinut al Secuilor, pe care îl revendică în numele unei populaţii căreia i-au distrus reperele identitare. Cu atît mai ipocrită este retorica oficialului de la Budapesta pentru un aşa-zis Ţinut Secuiesc, care acoperă Harghita şi Covasna, judeţe care primesc mai mulţi bani de la bugetul Statului Român decît dau prin impozite şi taxe locale. Bucureştii finanţează toate instituţiile publice ocupate de maghiari, salariile şi toate investiţiile, inclusiv cele în limba maghiară. Ungaria nu finanţează nimic, doar cere, la nesfîrşit, ceea ce nu-i aparţine, folosindu-se, cu cinism, de tema aşa-zişilor secui, care nu depăşesc numărul microbiştilor alfabetizaţi, prezenţi pe un stadion, la un meci de fotbal.

,,Jobbik” este o organizaţie maghiară cu accente naziste, strîns legată de Moscova. Vona Gabor, preşedintele ,,Jobbick” este fidelul supus al lui Aleksandr Dughin, trompeta Moscovei, care face parte din cercul lui Vladimir Putin. Deputatul ,,Jobbik” Istvan Szavay a avut interdicţie de intrare în România pentru scurtă vreme, acum vreo 2 ani, după care a avut liber la plimbare pe meleagurile româneşti, fără nici un deranj. UDMR a reactivat o veche Reţea maghiară, clădită de Serviciile moscovite. Pe fond, structural, UDMR este o ameninţare reziduală, definiţie care acoperă acele ameninţări şi riscuri de securitate care au ca sursă procese iniţiate sau derulate în plan regional din trecut, în cazul de faţă încă din perioada primului război mondial. Fondatorul, în fapt, al UDMR a fost Ion Iliescu, alături de Domokoş Geza şi, nu întîmplător, Reţeaua s-a înfiinţat, simbolic, la cîteva ore de la execuţia – coordonată de către agentura sovietică – a fostului şef de stat Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale.

Nu degeaba Tökeş a fost numit de Ion Iliescu „eroul Revoluţiei române“, din motive simplu de înţeles – fără Tökeş, nici Iliescu nu avea parte de scaun, iar între cei doi este o legătură ombilicală. UDMR a fost dintotdeauna aripa maghiară a FSN, iar Statutul de bază al organizaţiei a fost stabilit încă din primul „document“ al Frontului, în care Iliescu anunţa drepturi speciale pentru minoritatea maghiară. Singura temă perpetuă a UDMR, de la fondare pînă astăzi, a fost tema autonomiei, fie ea colectivă, etnică ori teritorială, temă ce pune în discuţie un proces de înaintare şi de stabilire a unei noi frontiere. În cazul României, este vorba despre procesul de constituire a unei frontiere maghiare interne, situaţie care implică enclavizarea şi secesiunea minorităţii maghiare, respectiv expansiunea frontierei ungare în interiorul teritoriului României. Ungurii poartă, împotriva României, un perpetuu război, arareori la vedere, iar ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor, ca popor european multimilenar. UDMR joacă la mai multe capete, un fel de ulii şi porumbeii, sau mima pe ouate. Temele pe care nu vrea să şi le asume direct, deschis, sînt preluate de alte organizaţii maghiare, cu aceleaşi stereotipuri antiromâneşti.

Principala inspiraţie a celor de la ,,Jobbik”, care-şi asumă deschis trecutul interbelic, vine de aici: „Nincs kegyelem“ (Fără îndurare), de Ducso Csaba, Budapesta, 1939 – „Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fîntînile şi voi ucide pînă şi copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam de hoţi şi ticăloşi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naşte copil… Voi suprima fiecare valah, şi atunci nu va mai fi în Ardeal decît o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea, sîngele meu! Voi face inofensivi pe viitorii Horea şi Cloşca. Nu va fi milă!“.

Şi, de aici… „Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri. Păcat va fi cu adevărat, dacă nu vom extermina această bandă de valahi opincari. (…) Vom organiza şi o noapte a Sfîntului Bartolomeu şi vom ucide şi copiii în pîntecele mamelor lor“. Fragment din cuvîntarea rostită la Şimleu Silvaniei de baronul maghiar Aczel Ede, şeful Circumscripţiei regionale a X-a Cluj, a organizaţiei paramilitare horthyste a tiraliorilor.

Reactivarea temelor horthyste  este făcută cu un schepsis

Activitatea militară, din ce în ce mai vizibilă în ultima vreme, pe zona frontierei estice a NATO şi a României arată că ne aflăm în preajma unui focar reactivat de Moscova, simultan cu frenetica resuscitare a secesionismului maghiar, în zona Ardealului, de către Budapesta.

Nu cu multă vreme în urmă, Laszlo Tökeş a solicitat protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei. Ungaria, care întreţine legături speciale cu Rusia, arată că nu degeaba a venit Putin la Budapesta, recent. Cererea, aparent dementă, a lui Tökeş se întemeiează, însă, chiar pe Statutul UDMR, organizaţie căreia o instanţă românească i-a oferit statut juridic.

Reiau un pasaj dintr-o lucrare de ţinută academică, publicată în 1997 („Mitocraţia imperială. Chestiunea Maghiară. Provocarea autonomiei – frontiera internă. Războiul logistic şi «armele» sale în Europa Centrală“, pagina 179 – George Roncea – Revista de Sociologie, Geopolitică şi Geoistorie – EUXIN, nr. 1 – 2/1997):

Încă din mai 1991, de la Congresul al II-lea al UDMR, este pusă în circulaţie definirea ca partener statal a minorităţii maghiare, în Principiile de bază ale programului UDMR: «Maghiarimea din România…, ca şi comunitate, se consideră pe sine ca factor participant la formarea statului, subiect politic de sine stătător şi, ca atare, partener egal cu naţiunea – poporul majoritar». În iulie 1992, în Memorandumul lui Csapo Jozsef, autorul proiectului autodeterminării, la definiţia grupului etnic maghiar se precizează: «grupul etnic maghiar din România reprezintă o parte a naţiunii ungare şi, în calitate de subiect politic, este un factor constitutiv al statului, care dispune de autonomie». În februarie 1993, guvernul maghiar declară că sprijină punctul de vedere al UDMR, iar în mai 1995, Congresul al IV-lea al UDMR întăreşte şi completează astfel definiţia minorităţii maghiare: «Maghiarii, constituind o comunitate autohtonă, se consideră factor constitutiv în stat, subiect politic de sine stătător şi, ca atare, partener egal al naţiunii române. În ceea ce priveşte limba, etnia, conştiinţa identităţii, cultura şi tradiţiile proprii, comunitatea maghiară este parte organică a naţiunii maghiare». Din această dublă ipostază – pe de o parte, minoritatea maghiară este factor constitutiv al Statului Român şi, pe de alta, ea este parte organică a naţiunii maghiare – rezultă, indirect, că România este parte a Ungariei?!”.

Pe aceste pasaje, provenite din chiar Statutul şi Programul UDMR, s-a bazat solicitarea lui Laszlo Tökeş, cu privire la protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei. Dar, ca să vezi, nimeni n-a citit ce scriu udemeriştii în statutele lor, căci era scris cu litere mici… Şi nimeni n-are timp să citească, toată lumea bagă hăulituri, cîntecele dulcege „naţionaliste“, flutură steaguri, mai înjură oleacă pe stadioane, gargară patriotardă… şi cam atît. Iar, între timp, Laszlo Tökeş a ajuns şmecher în Parlamentul European, „dotat“ cu Steaua României, probînd, astfel, că totul e pe dos în România. Cu litere mici, mici de tot, este înscrisă pe decoraţia Steaua României, cea mai înaltă distincţie românească, deviza cavalerilor ordinului: „In fide salus“ („În credinţă e salvarea“). Steaua asta – a României – şi deviza încrustată pe ea ar trebui să le ardă de vii pe satanele astea, toate leprele de urmaşi ai bolşevicilor, securiştilor şi activiştilor de partid care au pus mîna pe ea, prin impostură şi fals.

(va urma)

GEORGE RONCEA

COMENTARII DE LA CITITORI