Mihai Eminescu (2)

in Editorial

Apărut, nici nu se putea altfel, la editura ce poartă numele Poetului Naţional, volumul reprezintă un pas înainte pe calea aprofundării biografiei şi geniului eminescian, o contribuţie de primă însemnătate la imaginea sa plenară în conştiinţa românităţii din toate teritoriile sale. Ce ar mai fi putut aduce nou profesorul Murăraşu, după capodoperele călinesciene? Cred că e vorba, în primul rînd, despre o viziune sinoptică, integratoare, a vieţii şi operei, cu un pronunţat gust pentru acurateţe şi informaţii mai puţin cunoscute. Urmînd o logică impecabilă a cronologiei, dar şi a ciclurilor mari de existenţă şi creaţie, prezenta tipăritură nu are, evident, frumuseţea şi scăpărările naraţiunii cu care ne-a obişnuit Călinescu. Dar, în compensaţie, prezintă un mai mare volum de informaţii bio-bibliografice, unele dintre ele (cum ar fi acelea legate de filiaţia lui Eminescu cu unii poeţi antici sau englezi) fiind rodul personal şi exclusiv al strădaniilor acestui autentic enciclopedist. Cartea debutează cu o însemnare tulburătoare a poetului, pe care personal nu o cunoştea: „78 de ani, viaţa mea întreagă, atîta am să trăiesc. Bătrînul meu tot astfel. Asta este mărimea constantă de timp a vieţii unui individ din rasa noastră”. Într-adevăr, cum ar fi arătat viaţa lui şi literatura română dacă această credinţă optimistă i s-ar fi împlinit? Ar fi trăit pînă în anul 1928, ar fi văzut cu ochii Unirea cea mare a tuturor românilor, ar fi dat la iveală cărţi fundamentale, l-am fi avut imortalizat pe peliculă şi pe discuri etc. Numai că destinul a vrut altfel, aşa încît, prin 1880, poetul îi scria premonitoriu şi resemnat Henriettei: „Toamna vieţii vine fără să ştii cînd, nici de unde… Numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce, şi-atunci se simte omul bătrîn, foarte bătrîn, şi ar vrea să moară…”. Nu-i acesta un poem inegalabil, pe care, într-o formă sau alta, îl trăim cu toţii?
Sau priviţi această mărturie a lui Vlahuţă, care prin verdictul ei tragic poate ţine loc de o întreagă biografie eminesciană: „Într-o dimineaţă, era prin Sărbătorile Crăciunului, mă duceam la Eminescu. El sta în Ştirbei-Vodă, într-o căsuţă veche. Cum scoboram dinspre Episcopie, pe lîngă otel Mânu, îl văd înaitea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat, cu pălăria pleoştită trasă pe ochi, cu mîinile la piept, vîrîte în mînecile unui paltonaş cam subţirel. Venea repegior, în fuga măruntă şi săltăreaţă a picioarelor îngheţate, căci era numai în ghete şi era zăpadă şi viscol mare… Îl gonise frigul de-acasă şi venea la cafenea să se încălzească. Am intrat la «Imperial», ne-am aşezat la o masă pe-aproape de sobă – pe faţa poetului, pururea sfioasă, era în dimineaţa aceea o blîndeţe ş-o bunătate de copil sfînt. Îmi întinse mîna, ca să văd cît e de rece – îmi spune că de două zile nu s-a mai făcut foc la el, că toată noaptea a tremurat, că e şi cam umedă odaia lui, şi că multe sărbători triste a avut el de cînd face umbră pămîntului, dar prin aşa urîtă sărăcie şi gînduri urîte, ca de data asta, nu-şi mai aduce aminte să fi mai trecut. Şi toată ziua aceea am stat împreună şi am făcut planuri.
Atunci am zidit noi o casă pentru artişti – un adevărat palat! Era chiar pe locul unde-i casa Oteteleşanu. Dar ce organizare era, şi ce buget frumos alcătuise Eminescu! Nu ştiu cum potrivise el lucrurile din condei, că, după ce se acopereau toate cheltuielile prevăzute şi neprevăzute, mai avea şi-un excedent de vreo cincisprezece mii de lei pe an. Şi era o bucurie pe noi…”.
Dar, în pofida lipsurilor şi luptelor politice şi literare, vorba lui Slavici, „Eminescu este fericit în nefericirea lui”. Profesorul Murăraşu face splendide treceri în revistă şi interpretări ale operei poetice şi gazetăreşti, racordîndu-le pulsului viu al patriei în devenirea sa. Autorul respinge cu argumente zdrobitoare acuzaţiile de xenofobie şi reacţionarism cu care unii troglodiţi îl împroşcau, şi, din păcate, o mai fac şi astăzi, pe Eminescu. „Naţionalismul este un semn rău la un popor” – scria marele gazetar la 31 iulie 1880, în „Timpul” -, iar această convingere nu poate fi ignorată de absolut nimeni. Întreaga gîndire politică a tribunului este rezumată parcă în această frază pe care în plină campanie de defăimare reciprocă a liberalilor şi conservatorilor, de după cucerirea Independenţei de stat, el o scria cu o seninătate vizionară în „Timpul”: „E mică ţărişoara noastră, îi sînt strîmbe hotarele, greutăţile vremilor au ştirbit-o, dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc”. Nu ne animă oare aceste înalte simţăminte de dragoste şi astăzi?
Aceasta este, pe scurt, cartea profesorului D. Murăraşu. După ce, în urmă cu puţin timp, domnia-sa ne-a dăruit monumentala ediţie în 3 volume a poeziilor eminesciene, prevăzute cu un solid aparat critic şi explicativ, iată că îşi încunună opera prin gestul temerar al acestei redutabile sinteze. Întreaga muncă de eminescolog a lui D. Murăraşu, ce acoperă 70 de ani de asidue cercetări, se alătură cu cinste contribuţiilor excepţionale în domeniu ale lui G. Călinescu, Perpessicius, N. Iorga, Tudor Vianu, I. Creţu, Augustin Z.N. Pop, Al. Oprea ş.a.
„Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?” – se interoga Eminescu în Scrisoarea I, nebănuind că după topirea lui sub iarba şi zăpezile patriei vor ieşi în lumină oameni minunaţi care, ca să parafrazăm finalul „Odei“ – în metru antic, pe el să ni-1 redea nouă…
Post Scriptum: acum, după trecerea în nefiinţă a Profesorului, luaţi, rogu-vă, toate aceste cuvinte ca pe un Recviem închinat vieţii şi muncii sale de o desăvîrşită probitate.
Inaugurată în anul 1974 cu o culegere de „Poezii“, colecţia „Eminesciana” a depăşit astăzi 30 de volume. Pe întreaga durată a sa, de 10 ani, colecţia a dat la iveală, sistematic, studii şi opinii ale unor valoroşi oameni de cultură străini (Alain Guillermou, Amita Bhose, Iurii Kojevnikov) şi români (N. Iorga, G. Călinescu, G. Ibrăileanu, M. Dragomirescu, E. Lovinescu, D. Caracostea, G. Bogdan-Duică, Gh. Bulgăr, Edgar Papu ş.a.). Pentru toate aceste reuşite, pentru munca matură şi plină de răspundere pe care o depune în slujba memoriei poetului naţional, se cuvine să mulţumim Editurii „Junimea” din Iaşi.

(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din volumul
„Mîndria de a fi român“, Bucureşti, 1986)

COMENTARII DE LA CITITORI