Mihai Eminescu – cîteva repere

in Lecturi la lumina ceaiului

Cel puţin de 20 de ani încoace asist cu o revoltă neputincioasă la explozia de festivism ce-i cuprinde pe unii, de două ori pe an: la 15 ianuarie şi la 15 iunie. Şi pentru a rămîne consecvenţi firii noastre de popor al extremelor, a apărut noul val – cel al inculţilor contestatari; nu mă refer aici la personalităţile care au făcut apel la mai multă decenţă atunci cînd ne apropiem de opera poetului Mihai Eminescu, ci la impostorii culturii române, care consideră că pot intra în conştiinţa publică pe uşa din dos. Şi cum altfel, decît demolînd „mitul” eminescian, nu pentru a-l aşeza în marginile adevărului, ci pur şi simplu pentru a-l spulbera, considerîndu-l lipsit de valoarea pe care doar opera lor, încă necunoscută, o poate avea.
Dar nu despre aceşti avortoni culturali vreau să vorbesc, ci despre marile şi strălucitele minţi care n-au pregetat să se aplece cu rigurozitate şi cu dragoste, fără nici o urmă de exaltare, asupra operei lui Eminescu. Pentru că Eminescu a fost un truditor al cuvîntului, şi numai personalităţi de acelaşi calibru l-au putut intui şi l-au putut face accesibil marelui public. Au curs rîuri de cerneală, au apărut exegeţi peste exegeţi, s-a înfiinţat o mare colecţie Eminesciana, în care s-a tot scris şi s-a tot interpretat opera lui Mihai Eminescu, însă în conştiinţa marelui public au intrat cîteva stupide sintagme, fără ca mulţi dintre cei care le folosesc să fi avut acces, în profunzime, la opera sa integrală. Pentru că Eminescu adevărat este cel din proză, din poezie, din publicistică, adunate toate la un loc. Şi „nu de judecat critic de către noi este, acum, Eminescu, ci de asimilat într-un fel, ca o conştiinţă de cultură de dindărătul nostru – de la folclor pînă la ştiinţele pozitive –, devenind astfel conştiinţa noastră mai bună, sau poate mustrarea de conştiinţă a oricărui intelectual, care-i vede necuprinsul, adică sinteza totuşi”. (Constantin Noica)
Adevăratul intelectual trebuie să capete deprinderea de-a nu mai vorbi despre lucruri pe care nu le cunoaşte în profunzime, dîndu-şi cu părerea aşa cum simte şi cum cugetă, ci făcînd apel în primul rînd la obiectivitate şi la rigurozitatea omului de ştiinţă. Avea dreptate Emil Cioran cînd, într-un interviu pe care i-l lua actorul M. Caramitru în iarna lui 1990, la Paris, spunea răspicat, fără nici un echivoc: „Eminescu este scuza noastră că existăm ca popor”. Şi nu trebuie să sărim arşi în sus, să ne simţim jigniţi de o astfel de afirmaţie, dimpotrivă. Afirmaţia lui Cioran se poate justifica în lumina altei afirmaţii pe care a făcut-o o altă mare conştiinţă românească -Constantin Noica: „În clipa de faţă, Eminescu nu e decît cel mai mare poet al României. Avem temeiuri să credem că el poate fi transformat în Pedagog al ei, dacă se pun la dispoziţia oricui, şi mai ales a tineretului, caietele cuprinse în cele 44 de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române”. Pentru că, tot aşa cum spune Noica, demolînd mitul poetului romantic, a cărui viaţă şi operă au fost marcate doar de haos, Eminescu a fost conştiinţa profundă şi disciplinată a acestui neam, „adevărata Universitate a tuturor culturilor lumii”. Despre personalitatea sa exemplară vorbesc manuscrisele sale, pentru care Constantin Noica a dus o adevărată bătălie cu autorităţile comuniste, pentru a fi facsimilate şi aduse în conştiinţa publicului larg. „Caietele arată oricui care e răspunderea şi umilinţa omului de cultură, fie că este, ori nu, geniu”. (Noica) Pentru cei ce vor să vadă cele 44 de caiete facsimilate, o pot face la Muzeul Eminescu, din Iaşi, ori la Casa Memorială ,,Mihai Eminescu”, din Ipoteşti.
În capitolul „O lume ca «nelumea» sau: lumea culturii lui Eminescu”, din ,,Introducere la miracolul eminescian”, Constantin Noica vorbeşte despre începutul dialogului platonician Phaidros (tînărul iubitor de cultură care dă şi numele dialogului) care, plimbîndu-se în plină vară alături de Magistrul său, Socrate, pe malul rîuleţului Ilisos, în căutarea unui loc umbros, exclamă plin de încîntare: „Ce bine că sînt şi eu desculţ, cum eşti tu întotdeauna!”. „Aşa desculţi, spune Noica, aveau ei să vorbească despre lucrurile ultime ale gîndului şi vieţii. Desculţii – uneori la propriu, ca în cazul folclorului şi al cîtorva mari figuri din trecut, dar de cele mai multe ori la figurat – sînt cei care fac cultura mare. Ceilalţi, bine-îmbrăcaţii, o pun doar în ordine. Primii sînt cu adevărat cei liberi, cei detaşaţi şi cei care au acces la o lume răsturnată (sau altfel, aşezată mai bine) aşa cum aici, în dialog, sub insolaţia spiritului – sub «însorirea» lui, ar fi spus Eminescu, folosind un termen pe care îl încerca în manuscrise – anticii aceia se străduiau să vadă lumea ca o «nelume» a Ideilor”. Pentru că, aşa cum spune Noica în continuare, în lumea rarefiată a Ideilor a rătăcit „desculţul la propriu Homer”, „bastardul pictor şi tehnician rătăcitor, Leonardo”, „actorul Shakespeare şi directorul de trupă Moličre”, la fel de prost îmbrăcaţi, precum şi valetul Rousseau, „ce abia ieşea din condiţia de valet”, şi Holderlin, cel care făcea pe jos drumul de la Bordeaux pînă-n Germania. Alături de ei, cu cinste stă desculţul Eminescu, care trecea munţii de la Cernăuţi la Blaj, cu traista-n băţ, pentru a se pleca la porţile Blajului şi-a rosti, cu înfiorarea tînărului însetat de cunoaştere: „Te salut, mică Romă!”. Apoi, de la Blaj la Sibiu şi de acolo pînă în podul cu fîn de la Giurgiu, avînd drept singură avere cîteva ceasloave, din care citea cu glas tare în dulcele grai românesc. Şi cum să nu fii de acord cu exclamaţia plină de admiraţie a lui Constantin Noica? „Ce frumoasă este cultura, făcută de către «desculţi» şi administrată de oameni „bine-îmbrăcaţi!”
Lăsînd la o parte valurile de ipocrizie festivistă care se abat în cultura română cînd vine vorba despre Mihai Eminescu, nu putem ocoli şi prezenţa binefăcătoare a cîtorva oameni de cultură, spirite profunde, care au fost învestite de către divinitate să pună rînduială în opera lui şi s-o redea culturii româneşti la adevărata ei valoare. Primul a fost „bine-îmbrăcatul” Maiorescu, spirit luminat, aparent steril prin rigiditatea nemţească, care a intuit din prima clipă că în spatele neorînduielii eminesciene stă marele geniu al culturii române. Măsurat în tot ceea ce spunea şi făcea, n-a pregetat să-l numească „rege al cugetării omeneşti”. În studiul ,,Eminescu şi poeziile lui”(1889), Maiorescu semna actul prin care stabilea locul poetului în cultura română: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe Secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmîntului cugetării româneşti”.
A urmat apoi George Călinescu, monument al subiectivităţii în a sa Istorie a literaturii, dar de-o obiectivitate şi de-o rigoare de excepţie în abordarea operei eminesciene. L-a pus acolo unde-i era locul, alături de marii poeţi ai literaturii universale: „Eminescu e un poet universal, dar, ca oricare altul, nu izolat. Luceafărul e tipicul geniu al romanticilor lui Klinger şi al lui Lavater, zeu uman, rege al lumii. Geniile sînt solitare, neliniştite. Faust, Torquato Tasso,Childe Harold, Jocelyn îi sînt tovarăşi. Ei nu pot sta în spaţiul nostru strîmt, de unde vastitatea cadrului romantic în întindere (priveliştea exotică, primitivă) şi în înălţime (cîmpul uranic). Poezia cu genii e totdeauna şi o poezie cosmică. Lamartine, Vigny şi ceilalţi au viziuni cosmogonice şi escatologice. Aştrii sînt la modă. Keats începuse un Hyperion, Holderlin scrisese un Hyperion”. (Istoria Literaturii Române de la origini pînă-n prezent). Tuturor celor care vor să se apropie de opera lui Mihai Eminescu, le-aş recomanda pentru început cartea lui Călinescu „Opera lui Mihai Eminescu”(1934) – desigur, o ediţie mult mai nouă.
Pe urmă a venit Perpessicius, care a deschis seria Operelor eminesciene, continuat de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia. Aşa a ajuns sub ochii marelui public bună parte din manuscrisele eminesciene, dar nu toate. Perpessicius nu l-a putut acoperi pe Eminescu în întregime, nefiind pus la punct cu limba germană. Singura soluţie era facsimilarea tuturor celor 44 de caiete, astfel încît să poată fi cercetate şi acele pagini, pentru că adevărata imagine a poetului Mihai Eminescu nu poate fi redată decît cunoscîndu-i-se tot ceea ce a scris. În pledoria sa, Noica afirmă: „Manuscrisele nu sînt de văzut, sînt de pipăit, de absorbit prin toţi porii. Pierdeţi două-trei ceasuri măcar, să vedeţi ce miracol este acolo şi cum omuleţul acesta a vrut să ştie tot şi cum a trăit sub ruşinea de a nu şti tot. Şi asta e marea ruşine pe care o resimţim cu toţii”. (Personal vă pot spune că emoţia pe care o poţi trăi văzînd manuscrisele eminesciene este inegalabilă.)
A fost un adevărat uomo universale al culturii, în versiune românească, care a trudit pînă la arderea totală. De aceea, consider că pentru a-l cinsti aşa cum se cuvine, trebuie să ne aplecăm cu mai multă umilinţă şi sfială asupra operei sale, încercînd s-o asimilăm, nu prin parodii batjocoritoare care nu se pot întîlni decît la un popor puternic înclinat către a lua totul ,,ŕ la légčre”, în purul spirit zeflemitor dîmboviţean şi care se distrează înainte de-a fi temeinic şi obiectiv în ceea ce întreprinde. Memorabile sînt cuvintele lui Constantin Noica: „Trebuie să-ţi dea oricînd, în viaţă, un cutremur lăuntric faptul de-a crede că eşti poet. Gîndindu-se la Socrate, oamenilor le-a fost ruşine, pur şi simplu, să-şi spună filozofi. Credem că la fel trebuie să te încerce sfiala, în ţara lui Eminescu, ori în ţările altor mari poeţi, să te numeşti poet”. Ceea ce la noi nu se întîmplă – din prima clipă în care ai proasta inspiraţie să intri în spaţiul Internetului, te întîmpină o mare de mediocritate, în care se bălăcesc cei ce pe nedrept se cred poeţi, unii dintre ei avînd o cultură pînă la genunchiul broaştei şi o cunoaştere mai mult decît rudimentară a limbii române şi care se întrec în a se lăuda într-atît de mult între ei, încît epitetele limbii române au fost golite total de sens.
Voi încheia cu un citat din acelaşi inegalabil om de cultură, Constantin Noica, care îşi are proprii detractori printre inculţii zilelor noastre: „Fie că se poate înţelege, sau rămîne ceva dincolo de înţelesurile noastre critice, acesta e faptul: totul se petrece înăuntrul a 15 ani. Formaţia şi creaţia lui Eminescu se desfăşoară între cei 18 şi 30 de ani ai lui, după care vine noaptea, lungă de 6 ani, după care vine uimirea noastră, lungă probabil cît anii limbii lui”.

MARIA SAVA

COMENTARII DE LA CITITORI