Mihai Eminescu, faţă cu „Lumea de Dincolo“ (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto:

„De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute,

Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase, izvorînd din infinit,

Sînt atrase în viaţă de un dor nemărginit“.

(Mihai Eminescu – ,,Memento mori“

sau ,,Panorama deşertăciunilor“)

Contribuţia poetului Mihai Eminescu

la Teoria pluralităţii Lumilor

Ne întrebăm – şi vă propunem şi dumneavoastră să vă gîndiţi – cum ar fi raţionat istoricii noştri ai religiilor – Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu – în faţa exemplelor de analiză cvadridimensională, în cîteva cazuri de transformare a cuiva în propria sa imagine (în oglindă), relatate ca aparţinînd doar celei de-a patra dimensiuni – analizată de celebrul Charles Howard Hinton (1853-1907) – dacă se face o paralelă între situaţia halucinantă a acelei bizare poezii eminesciene „Vis”, scrisă în 1876, încă de pe vremea cînd susţinătorul şi precursorul cosmologiei lui Einstein – e vorba, desigur, de Mihai Eminescu – avea, pe atunci, 26 de ani, iar Hinton număra abia… 23: „Prin tristul zgomot se arată,/ Încet, sub văl, un chip ca-n somn,/ Cu o făclie-n mîna-i slabă – / În albă mantie de Domn.// Şi ochii mei din cap îngheaţă/ Şi spaima-mi seacă glasul meu./ Eu îi rup vălul de pe faţă…/ Tresar – încremenesc – sînt eu”. „Scientific Romances” (,,Povestiri ştiinţifice”), cartea lui Hinton, a fost scrisă între anii 1884 şi 1886, iar lucrarea de căpătîi („A New Era of Thought” – ,,O nouă eră a gîndirii”) a apărut prin anul 1888, faţă de ultima („The Fourth Dimension” – ,,A patra dimensiune”), care rămîne, şi azi, controversată (a fost publicată în 1904, fiind, mai apoi, reeditată în anii 1906, 1912 şi 1921).

Păcat că Ioan Petru Culianu nu a dorit să se ancoreze şi în spaţiul nostru est-european, deoarece ar fi ajuns, cu siguranţă, la Mihai Eminescu. Şi, în acest sens, citez din „Vis”: „De-atunci, ca-n somn, eu umblu ziua/ Şi uit ce spun adeseori:/ Şoptesc cuvinte neînţelese/ Şi parc-aştept ceva – să mor?”. Ioan Petru Culianu spunea că unele călătorii (probabil cele mai multe dintre ele) au condus la „tărîmul morţilor”, sau într-o zonă a acestuia, ori în lumi nebănuite, în timp ce altele dezvăluiau lumi invizibile, care se intersectau. Unele sînt în spaţiu, altele în timp, iar altele atît în spaţiu, cît şi în timp. Întocmai cum vedea lucrurile şi Poetul nostru. În ultima sa lucrare, cercetătorul religiilor a adăugat: „Această carte e concepută ca o trecere în revistă, pe criterii spaţio-temporale, a călătoriilor în alte lumi, de aceea nu se ajunge la o concluzie anume. Cu toate acestea, tradiţiile studiate prezintă un număr de trăsături fundamentale comune. În primul rînd, credinţa într-un «suflet liber», care supravieţuieşte după moarte, ca o fantomă. Pe de altă parte, în anumite condiţii, sufletul se poate separa de corp şi poate vizita lumea fantomelor. Situaţiile care conduc la separare sînt: leşinul, visul, experienţa la limita morţii, stările de alterare a conştiinţei prin intermediul halucinogenelor, sau deprivarea senzorială, ori, dimpotrivă, cu bombardament senzorial…”. De exemplu, la Mihai Eminescu, personajul Dan-Dionis a căutat, în cartea sa de astrologie, un semn care să-i dea posibilitatea să pătrundă în ,,adîncurile sufletului”, la fel ca în „Faust”, cînd s-a transformat într-o altă fiinţă, pentru a avea posibilitatea să pătrundă în regiunile cele mai necunoscute („Geniu Pustiu”). În poezia „În fereastra despre mare”, Mihai Eminescu porneşte pe urmele baladei aceluiaşi preferat poet-filozof Goethe, ,,Der Fischer”, scriind următoarele versuri: „Iar pescarul trece-n luntre/ Şi în ape vecinic cată – / Fundul mării, fundul mării/ Ah! de mult un chip i-arată”.

(va urma)

SILVIU N. DRAGOMIR

COMENTARII DE LA CITITORI