Mihai Eminescu, faţă cu „Lumea de Dincolo“ (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Motto:

„De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute,/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase, izvorînd din infinit,/ Sînt atrase în viaţă de un dor nemărginit“.

(Mihai Eminescu – ,,Memento mori“

sau ,,Panorama deşertăciunilor“)

 

Cînd am lăsat din mînă cartea lui Culianu, gîndul mi-a zburat fără să vreau la poetul-filosof Mihai Eminescu, care făcuse referiri la motanul-tovarăş al controversatului său personaj Dan-Dionis (chinuit de ideile tenebroase ale existenţei transcendentale), pentru că acea ştiută pisică-medic, aplecîndu-se spre creierul unui geniu decedat, tocmai căutase, în fosforul acestuia, esenţa filozofiei. Culmea a fost că, după moartea autorului, la 16 iunie 1889, dintr-o crasă indolenţă, proprie nouă, românilor, creierul ce-i fusese prelevat Poetului, spre analizare, să fie uitat – total neglijent – pe pervazul unei ferestre, astfel că preţiosul creier a fost mîncat (întocmai ca în romanul postum ,,Geniu pustiu”) de o… pisică! Să fi fost vorba doar de simple întîmplări? Ar fi un mod mult prea simplist de a vedea lucrurile…

Să urmărim şi cîteva caracterizări ale unor viziuni despre Celălalt Tărîm, pe care le-a făcut Eminescu. Spre exemplu, la cei 20 de ani ai săi, cît avea atunci cînd publica, în „Convorbiri Literare“ basmul său de autor ,,Făt-Frumos din Lacrimă”, el scria: ,,Iară din întinsele pustii se răscoleau din nisip schelete înalte… cu capete seci de oase învălite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint, încît prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunţile lor purtau coroane făcute din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi… şi încălecaţi pe schelete de cai mergeau încet-încet în lungi şiruri… dungi mişcătoare de umbre argintii… şi urcau drumul Lunei şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună, prin a căror fereşti se auzea o muzică lunatecă… o muzică de vis”.

Apoi, în nuvela ,,Sărmanul Dionis” (anul 1873): ,,Bine zici, meştere Ruben, zise Dan-Dionis, că Egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici, cum că în sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit, şi nu ne lipseşte decît varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi…“.

Ori din romanul postum ,,Geniu pustiu”: ,,Uitasem că tot ce nu e posibil obiectiv, e cu putinţă în lumea noastră, şi că, în urmă, toate cîte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sînt decît creaţiuni arbitrare ale propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale.

Viaţa-i un vis…”.

Mihai Eminescu făcuse de timpuriu aluzie la tema: viaţă=vis. În poezia postumă ,,Elena” (ca primă formă a elegiei ,,Mortua est”), el dă o primă formă a celei dintîi variante: ,,Ca lampa ce piere veghind pe mormînturi,/ Idee din palide a nopţilor gînduri,/ Ca visul ce aripa-şi udă-n amar,/ Trecuşi de-al speranţelor feeric hotar”. Tot cu sintagma viaţă-vis, îşi încheie Eminescu şi poezia filozofică ,,Memento mori“ sau „Panorama Deşertăciunilor”: ,,Căci gîndirile-s fantome, cînd viaţa este vis”.

  1. Caracostea, în laboratorul său eminescian (v. ,,Creativitatea eminesciană”), afirma că Poetul putuse prelua metafora visului din textele lui Young, deşi, conform susţinerilor lui Bogdan-Duică, metafora, ca atare, ar putea avea şi un caracter de sorginte autobiografică, avînd ca suport slujba religioasă de înmormîntare, ce tragănă: ,,Mare plîns şi tînguire, mare suspin şi nevoie e despărţirea sufletului; iar şi pierzare este viaţa celor trecătoare, umbră fără fiinţă, vis înşelător ce se arată ca o nălucă, chin al vieţii pămînteşti…”. Însă, chiar şi Immanuel Kant putea prea bine să lase urme. Young, Schopenhauer, Kant, sau Creştinismul puteau să lase unele urme, iar asta, deoarece unica frumuseţe va rămîne (în întregime a Poetului), precum în poezia ,,S-a dus amorul”: ,,Şi cu el acest smerit surîs,/ Cu acea blîndă faţă,/ Să faci din viaţa mea un vis,/ Din visul meu, o viaţă…”.

(va urma)

SILVIU N. DRAGOMIR

COMENTARII DE LA CITITORI