Mihai Eminescu, faţă cu „Lumea de Dincolo“ (5

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Motto: „De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute,/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase, izvorînd din infinit,/ Sînt atrase în viaţă de un dor nemărginit“.

(Mihai Eminescu – ,,Memento mori“

sau ,,Panorama deşertăciunilor“)

Există uneori coincidenţe

sinistre

Ioan Petru Culianu, asasinat la data de 21 mai 1991, organizase şi condusese, în zilele de 16-17 mai, un seminar, avînd o tematică evident premonitorie: „Alte tărîmuri. Moarte, extaz şi călătorii în Lumea de Dincolo în ştiinţa contemporană”, după cum a fost tradusă la noi. Cartea respectivă se afla, chiar în acele momente ale seminarului, sub rotativă la Editura Shambhala, din Boston, şi urma să apară abia după o lună. Autorul a cerut cunoscutei edituri cîteva volume şi, cu puţin timp înainte de a fi asasinat, a apucat să-i expedieze un exemplar Gabrielei Adameşteanu, aflată în ţară, cu o dedicaţie: „Out of This World. Cu drag şi mulţumiri, Ioan, Chicago, 21 mai 1991”. Culmea unui total şi abscons sinistru…

Era exact data asasinatului, iar cartea zbura spre ţară chiar în timp ce autorul pleca „În afara acestei lumi”. Prin urmare, ne aflăm în situaţia unui ultim „semnal” de la un om din „Lumea Noastră”, care venea ca un prim mesaj de la călătorul spre „Lumea de Dincolo” (comentariile prefaţatorului Andrei Oişteanu sînt remarcabile). Ei, bine, în cele din urmă, opul ajunge la destinaţie la mult timp după moartea autorului, întocmai stihurilor eminesciene: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atît de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.//… // Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe cînd nu s-a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e”. Ne aflăm în faţa unei cărţi care se năştea concomitent cu moartea autorului. Să fie doar sinistre coincidenţe?! Poate că da, poate că nu… Însă, Mihai Eminescu recurge, adeseori, şi el, într-un mod aproape curent, la simboluri precum norocul (deci hazardul), care pendulează între înfrîngeri şi relativele izbînzi, adică ale unor posibile sinistre coincidenţe ce ţin de destin: „Multe flori sînt, dar puţine/ Rod în lume or să poarte,/ Toate bat la poarta vieţii/ Dar se scutur multe moarte”. (,,Criticilor mei”) „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ Cîte oare le vor sparge/ Vînturile, valurile?// Dintre păsări călătoare/ Ce străbat pămînturile,/ Cîte-o să le-nece oare/ Valurile, vînturile?”. („Dintre sute de catarge”).

Nota Bene: Pentru a încheia itinerariul propus celor invitaţi la sarabanda unor asemenea coincidenţe, aflate pe plaja paranormalului, ne raportăm doar la cele invocate în motto-ul dizertaţiei. Mihai Eminescu pare că-şi închipuise, în perioada 1872-1873 (e drept – doar literar vorbind), că, de fapt, se putea substitui propriului personaj din nuvela „Sărmanul Dionis”. Acel călugăr, Dan-Dionis, convins de puterile tomului astrologic al lui Ruben – care, în realitate, era diavolul -, a căutat să treacă într-o altă existenţă şi în alte spaţii, clamînd, şi el, anumite formule magice, astfel că ar fi izbutit ca propria-i umbră să-i ţină locul atît în spaţiu, cît şi în timp. Aşa că, împreună cu iubita sa Maria se pomeniră într-o clipă pe Lună, acolo unde au reuşit să clădească, doar prin puterea gîndului, cele mai fantastice palate, iar întreg Pămîntul, cu toată viaţa popoarelor de pe suprafaţa lui, l-au prefăcut într-un simplu bob de mărgăritar. Iar Dan-Dionis a ajuns ca printr-un simplu cuget să capete de la îngeri absolut orice dorinţă şi-a propus. Însă, la final, ajungînd să se creadă Însuşi Dumnezeu, s-a prăbuşit în haos.

În povestire, fantasmagoriile lui Eminescu sînt total galopante, dar nu intriga ţesută ne interesează, ci însăşi o glosare filozofică, aflată la finele eseului, şi anume: „Existenţa lucrurilor în timp şi în spaţiu este o simplă părere omenească. În realitate, tot ceea ce a fost şi tot ceea ce va mai fi este, poate fi, într-o singură clipă, în fiecare clipă, în care timpul se fărîmiţează în desfăşurarea veşniciei vremurilor. Şi tot ceea ce vedem risipit în nemărginirea spaţiului se află şi se poate aduna într-un singur punct, în orice punct al Universului. Prin urmare, e cu putinţă ca omul să poată ajunge, prin oarecare mijloace – ca, bunăoară, cele astrologice – să trăiască în alte timpuri trecute, sau viitoare şi să poată străbate toate unghiurile Universului” (Nota critică la apariţia cărţii acesteia, „Sărmanul Dionis”, făcută la finalul ediţiei princeps a lucrării Poetului Naţional). Şi poate astfel s-ar interpreta cererea lui Einstein de a i se traduce exact lucrarea cu pricina. Mihai Eminescu, în setea sa de absolut, susţinea în preambulul lucrării „Geniu pustiu”: „Uitasem, însă, că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinţă în mintea noastră, şi că, în urmă, toate pe cîte le vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sînt decît creaţiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale. Viaţa-i vis”.

Sfîrşit

SILVIU N. DRAGOMIR

COMENTARII DE LA CITITORI