Mihai Eminescu şi Mihail Jora

in Polemici, controverse

 

 

 

Se poate vorbi de o tulburătoare „Simfonie Mihai Eminescu” în muzica românească. Altfel spus, cele mai valoroase opere ale genialului poet – stea polară în cultura românească – au fost tălmăcite în compoziţiile concepute de cei mai inspiraţi creatori de pe străvechiul pămînt daco-roman. În acest sens, îi amintim pe înaintaşii noştri, care s-au înscris în romantismul muzical românesc, pe autorii din generaţiile enesciene şi post-enesciene, pe cei din generaţia lui Tiberiu Olah şi Nichita Stănescu, dar şi pe cei care au urmat acesteia. Un loc aparte în această constelaţie a eufoniilor eminesciene îl ocupă liedurile pentru voce şi pian, compuse de Mihail Jora. Cele „Cinci cîntece pe versuri de Mihai Eminescu” au fost scrise de creatorul liedului şi baletului românesc, în anul 1952, fiind vorba de Opusul 33, din care fac parte piesele: „Afară-i toamnă”, „Şi dacă”, „La steaua”, „Peste vîrfuri”, „Ce stă vîntul să tot bată”. Spre deosebire de George Enescu, care a fost atît un mare melodist, cît şi un mişcător polifonist, Mihail Jora ni se înfăţişează precum unul dintre cei mai reprezentativi armonişti români, totodată un generator foarte expresiv de recitative. Armonia lui Mihail Jora a pornit de la acea cromatică şi enarmonică a fostului său magister de la Leipzig, Max Reger, dar şi de la unele aspecte ale înlănţuirilor de acorduri ale lui Claude Debussy. Desigur, Mihail Jora s-a inspirat şi din modalismul cromatic al clasicismului nostru, cîntecul şi dansul de la sate. Profund şi original, greu de încadrat într-un curent propriu-zis, Mihail Jora reliefează o bogată armonie, subtil cromatizată şi în aceste cîntece, care au la origine poetica eminesciană, cu o ritmică asimetrică, la care se asociază o scriitură pianistică aerată, aş spune tipică unui compozitor mediteranean. După terminarea acestor cîntece, Mihail Jora a înclinat către viitoarele cicluri vocale, spre înlăturarea funcţiilor tradiţionale ce glorifică tonalitatea şi se îndreaptă spre un post-expresionism, ce-şi găseşte corespondentul spiritual în lirica unui Blaga sau Rilke. Tonul rămîne tot confesional, Mihail Jora renunţînd să-şi orchestreze cîntecele, el considerînd că tonul de destăinuire pe care l-a generat este mai apropiat de specificul liedului, interpretat vocal şi la pian. În toamna lui 1952, după ce a fost aspru criticat şi pus la „stîlpul infamiei” de către exponenţii „Rezoluţiei lui Jdanov” – ne referim la Matei Socor, Alfred Mendelsohn, Hilda Jerea, Sergiu Natra, Mauriciu Vescan, Leonte Răutu, ca să-i citez pe cei mai violenţi, din sinistra „Săptămînă a muzicii româneşti” din anul 1951 –, Mihail Jora s-a retras în lumea lui, potrivită cu sufletul său, de autentic artist moldav, cea a muzicii şi a poeziei. Tot atunci a compus cîntecele eminesciene. Mi-amintesc că la lecţiile lui – particulare, deoarece a fost exclus din Conservator – mi-a citit un fragment din splendidul eseu al lui Dan Botta, intitulat „Theogonia eminesciană”, din care vă expun următoarele: „Făuritor de armonii perfecte, liră ce luceşte printre stelele patriei, Eminescu este, pentru noi, mult mai mult decît un vates, un poet cu religioase funcţii, un profet al poporului său. Ca Solon, ca Empedocles şi ca Numa, el este un legislator al patriei, un om a cărui operă exprimă legea, relaţia mistică dintre noi şi lumea nebuloasă a părinţilor, poporul de Mani, de Lari, care sînt pallodiul, mărturisirea în ceruri a existenţei noastre pe Pămînt. Poet, profet, legislator, el a rostit, în cadenţele sale, faptele eponime ale poporului său, oracolul destinelor sale. El este acela a cărui carte chiverniseşte relaţiile dintre noi şi lume, dintre români şi energiile care zac în corpul diafan al patriei”. Apoi, mi-a prezentat cîntecele care au la origine versurile lui Mihai Eminescu, fredonîndu-le şi acompaniindu-se la pian. S-a creat o ambianţă orphică… În acele „vremuri de bejenie”, muzica lui Mihail Jora avea acel ceva din imnurile religioase ale ortodoxismului, mai ales în „La steaua”, unde s-a conturat o ambianţă sonoră, de o grandoare austeră şi hieratică. Şi mi-am adus aminte de finalul eseului aceluiaşi Dan Botta, citat mai sus: „Şi cum Apostolul Pavel sau părinţii Bisericii au extras din filozofia precreştină, din aceste doctrine ale aşteptării principiul dumnezeieştii lor învăţături, conferind universului lor nimbul creştinătăţii, tot aşa Eminescu a îngemănat, într-o divină confuzie, raza Luceafărului şi

chipul binecuvîntat al Mariei: «Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor!…»”.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI