Mihai Moldovan (1937-1981)

in Polemici, controverse

Dintre compozitorii români care au obţinut o sintezã îmbinînd mijloacele de expresie ale folclorului nostru strãvechi cu acelea ale avangardei muzicale, nãscute dupã terminarea celui de-al II-lea rãzboi mondial, cîţiva mi se par mai aparte: Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Nicolae Brînduş şi, nu în ultimul rînd, mult regretaţii maeştri ai artei noastre sonore Liviu Glodeanu şi Mihai Moldovan.

Şi unul, şi celãlalt au valorificat moduri, ritmuri şi aspecte timbrale ale cîntecelor şi dansurilor ţãrãneşti din vremuri de demult; cu precizarea cã Liviu Glodeanu a cultivat discursuri sonore ample, de cele mai multe ori înclinînd spre un climat plin de tragism, în timp ce Mihai Moldovan a preferat exprimarea concisã, tinzînd spre un colorit mai viu, mai senzual, adesea generînd eufonii ce-şi gãsesc corespondentul spiritual în ceea ce numim constelaţia strãbãtutã de fabulos şi de fantastic…Şi, fiindcã ne referim, în primul rînd, la Mihai Moldovan, vom reliefa faptul cã a compus o singurã creaţie de amplã respiraţie: opera ,,Trepte ale istoriei”. În rest, compozitorul a dat naştere la opusuri foarte bine conturate, dar care nu trec de durata de 10 minute. În acest sens, este cazul sã amintim de admiraţia sa pentru Anton van Webern, deşi nu s-a sfiit deloc a spune: ,,… Mã impresioneazã profund opera webernianã – este poate cel mai reprezentativ compozitor al secolului nostru. Însã, în muzica mea, eu am pornit pe un cu totul alt drum. Altfel spus, eu nu am fost atras nici de pointilism şi nici de serialismul dodecafonic; în primul rînd, fiindcã, pentru mine, sursa de inspiraţie a constituit-o folclorul strãvechi; în al doilea rînd, fiindcã austeritatea webernianã îmi este strãinã, deşi, repet, îi admir muzica… Şi, în al treilea rînd, deoarece nu doresc a continua linia polifoniei imitative, de tip neobaroc”. Dupã care, tot Mihai Moldovan sã declare: ,,M-a fascinat spiritualitatea asiaticilor şi, mai ales, aceea a Chinei şi a Japoniei, ori acestea nu au nimic comun cu hiperrafinamentul de crepuscul şi, uneori, bolnãvicios al marilor artişti din Vestul european”.

Dacã vom analiza cu atenţie muzica lui Mihai Moldovan, vom constata cã între viaţa sa chinuitã şi estetica lui solarã, latinã prin excelenţã, aproape cã nu existã puncte comune. Mihai Moldovan – ca şi Theodor Rogalski, Dumitru D. Botez, Paul Jelescu, Emilia Petrescu şi mulţi alţii – s-a înscris în constelaţia celor jigniţi şi îndepãrtaţi din Radiodifuziune, în vremurile tulburi, în care proletcultismul şi antiromânismul s-au înfrãţit de minune. Estetica lui Mihai Moldovan nu face front comun nici cu tristeţea adîncã, nici cu romantismul disperat, şi nici cu resemnarea dureroasã. El a fost şi rãmîne în istoria muzicii româneşti ca un creator viguros, ataşat arhaicului folclor transilvan, care a avut vocaţia culorilor, îmbinate cu multã fantezie, asimilînd şi preluînd creator paletele orchestrale ale unor genii precum Enescu, Bartok, Messiaen şi Stravinsky, din prima perioadã.

Mihai Moldovan a utilizat o anume cantabilitate neomodalã, larg-cromatizatã, o polifonie voit-primitivã, situatã uneori la confluenţa cu heterofonia, şi o construcţie solidã, concisã, însã fãrã reprize. În acest sens, comuniunea lui sufleteascã vibreazã în consonanţã cu avangarda, care nu a evitat folclorul. Deşi nu a publicat decît puţine eseuri şi cronici, Mihai Moldovan ne-a atras atenţia ca un muzicolog profund şi un adevãrat stilist. Din prezentãrile pe care le fãcea la radio şi la televiziune, care reliefau, pe lîngã o inteligenţã extraordinarã, şi o ironie subtilã, astfel încît era o plãcere sã-l asculţi, marele dispãrut – mult prea devreme – se deosebea categoric de atîţia vorbologi obraznici, care cred cã se poate face muzicologie, şi chiar publicisticã muzicalã, fãrã a aprofunda tot ceea ce se leagã de tehnica de compoziţie.

Mihai Moldovan ne-a lãsat semnificative puncte de vedere în legãturã cu folclorul românesc: ,,Avem avantajul de a ne bucura de un folclor foarte original atît în ceea ce priveşte gamele, cît şi în ceea ce priveşte ritmurile, arhitectura şi aspectele timbrale. Toate aceste componente amintite trebuie puse în concordanţã cu poezia noastrã popularã şi cu artele plastice, nãscute în mijlocul spiritualitãţii sãteşti”. Mihai Moldovan nu putea concepe o artã apatridã şi, în aceastã privinţã, el a fost categoric:,,Este curios cã se spune, uneori, cã spiritul naţional în artã a fost raportat doar la secolul romantic. Nimic mai greşit! Ce deosebire este între Haendel şi Vivaldi, Palestrina şi Orlando di Lasso, între Machault şi Landino… Şi acest fapt trebuie explicat prin inspiraţia compozitorilor menţionaţi, din folclorul ţãrii lor. Folclorul contribuie substanţial la crearea spiritului naţional al oricãrei culturi”.

Tot Mihai Moldovan îi spunea unui tînãr compozitor: ,,Nu pleca din ţarã definitiv. Deoarece pierzi legãtura cu pãmîntul natal. Renaşterea artelor va avea loc, aici, în Sud-Estul şi, apoi, în Estul european, în Asia, în Africa, în America ne-europenizatã… Vestul european este într-o pronunţatã decadenţã spiritualã. Duritatea vieţii în comunism ne-a cãlit, şi iatã cã s-au nãscut creatori extraordinari, ca Tiberiu Olah, Liviu Glodeanu, Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, Constantin Piliuţã, Marin Preda, Eugen Barbu, Apostu, Paul Vasilescu şi numele pot fi citate în continuare… Cu toţii au înţeles ceea ce semnificã pulsaţiile pãmîntului natal…”.

Referitor la doine, Mihai Moldovan avea urmãtoarea opinie: ,,În zilele noastre nu trebuie sã ne întoarcem la acel model tradiţionalist şi, în general vorbind, la tehnica utilizatã de cei dinaintea noastrã. Nu… Trebuie sã ţinem seama de noile tehnici de compoziţie, pentru a nu fi anacronici şi provinciali. Dar, ceea ce este foarte important, e bine sã reţinem: culturile extraeuropene ne pot oferi multe, foarte multe sugestii componistice… De altfel, spiritualitatea niponã – mã refer cu precãdere la teatrul kabuki – m-a influenţat puternic. Ba, mai mult chiar, în unele piese am încercat sã obţin o fuziune între mijloacele de expresie ale muzicii din strãvechiul teatru nipon şi cele din teatrul muzical din vremuri imemoriale, cum ar fi Irozii, de pildã. Tehnicile vest-europene nu sînt întotdeauna în armonie cu cele pe care le reclamã folclorul nostru şi cel din alte continente”.

Dincolo de preţuirea pentru avangarda muzicalã, în care s-a înscris cu succes şi Mihai Moldovan, se remarcã profundul sãu respect pentru tradiţie. Cunoştea temeinic ceea ce s-a fãcut în trecut, conştient fiind cã numai în acest fel se poate ajunge la inovaţia convingãtoare. De altfel, Mihai Moldovan îmi repeta adesea urmãtoarele: ,,Avangarda cu scop în sine – superficialã, ostentativã, apatridã şi fãrã meserie conceputã – nu se desparte de ariergarda ei, în timp ce o tradiţie bine înţeleasã ascunde, nu o datã, un subtext înnoitor”.

Din toate acestea rezultã profunda gîndire a lui Mihai Moldovan, artist rãscolitor, adînc ancorat în tradiţie, la fel ca toţi aceia care, pornind de la un asemenea tezaur, au reuşit cu adevãrat sã inoveze şi sã dea naştere la opere menite sã reziste timpului. Şi, chiar dacã a fost adesea jignit – mai cu seamã de penibilii funcţionari din Radioteleviziune, – el a rãmas senin şi a atras atenţia

prin tonul caustic al unor vorbe ale sale, adresate carieriştilor din preajma lui, fapt pentru care a plãtit sub aspect administrativ… Dar nu a fost niciodatã invidios.

Se ştie din bãtrîni cã… apa trece… pietrele rãmîn… Pornind de la aceste simbolice cuvinte, cu multiple semnificaţii în eternitate, voi susţine, ca şi în libretul operei sale ,,Statornicie”, cã Duşmanii-s apa care trece/ Noi, pietrele care rãmîn.

Mihai Moldovan, prin opera componisticã şi muzicologicã, a intrat în veşnicie încã din timpul vieţii sale, atît de chinuite. El s-a condus, în laconica-i existenţã, dupã cuvintele pline de miez ale stilistului Flaubert: ,,Trebuie aşa de puţin ca sã umpli un suflet omenesc…”.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI