MIHAI NICOLAE – poet de stirpe bacoviană –

in Lecturi la lumina ceaiului

Privind retrospectiv, acum, după 40 de ani de muncă în domeniul literar, zău că nu ştiu la ce evenimente, sau întîmplări, care mă privesc în mod direct, să mă opresc, pentru a le aşeza în cuvinte, ca şi cum ele s-ar fi petrecut ieri. Ceea ce povestesc eu, după atîta timp, am trăit pe propria piele. În iunie 1985, veneam de la Botoşani, unde participasem la decernarea premiilor concursului de creaţie literară „Porni Luceafărul“, organizat în cadrul „Zilelor Eminescu”, ediţia a XIII-a, sub patronajul Uniunii Scriitorilor şi al Comitetului Judeţean de cultură şi educaţie socialistă Botoşani, care 1-a avut ca preşedinte pe Constantin Ciopraga. Cu acel prilej, mi se acordase Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, cea mai importantă distincţie, după cea atribuită de Uniunea Scriitorilor poetului Ion Iacob, din Bucureşti, căruia, nevenind să-şi ridice premiul, m-am oferit eu să-i iau diploma, urmînd să i-o înmînez titularului la proxima noastră întîlnire. La această manifestare au participat numeroase personalităţi ale vieţii culturale româneşti, precum George Macovescu, Radu Cîrneci, Mircea Ciobanu, Ovidiu Genaru şi mulţi alţi oameni de condei, invitat de onoare fiind actorul Ion Caramitru.

După ce s-a încheiat festivitatea, am pornit, fiecare, spre locurile de unde veniserăm. Eu am luat acceleratul de Bucureşti (pe ruta Bacău), împreună cu poetul Mihai Nicolae, care primise Premiul revistei „Convorbiri literare“. Aglomeraţie mare, locurile erau ocupate în compartimente, pe holul vagonului călătorii stăteau precum sacii de cartofi în remorcă – dacă aruncai un ban într-o aşa mulţime de oameni, în mod sigur, nu cădea pe jos. În îngrămădeala aceea de coşmar, numai ce văd că, în uşa compartimentului nostru, se postează controlorul de bilete, însoţit de şeful acestuia, un civil, un miliţian şi doi soldaţi în termen, cu puştile Zebeu pe umăr şi cu gîrbaciul la şold. Ni s-a cerut biletul de călătorie şi, după ce s-a făcut constatarea că totul e în ordine, îl aud pe acel civil că-mi cere să-i dau buletinul de identitate. Politicos, mă supun ordinului. Toţi cei de faţă mă priveau din toate părţile. Erau nedumeriţi, nu ştiau ce se întîmplă. Dar mai nedumerit eram eu: cum de mă legitimează numai pe mine, de vreme ce ştiam bine că nu săvîrşisem nici o infracţiune şi nici nu eram certat cu legea? Totuşi, încep să bănuiesc motivul pentru care se opriseră la mine: aveam părul extrem de lung, revărsat pînă peste umeri, ochelari negri, başca dîra de mustăcioară, iar dumnealor voiau să se convingă dacă eu eram cel de pe buletin, numai că fotografia nu mai corespundea nicicum cu imaginea mea de atunci.

– Dvs. coborîţi cu noi în gară, la Bacău, îmi zise civilul. Vă luaţi bagajele…

– Pentru ce?, întreb, oarecum iritat.

– Nu sînteţi cel de pe buletin şi trebuie să vă verificăm la postul de miliţie al T.F-ului.

– Ba eu sînt, insist, aproape enervat… Eu sînt poetul Ion Machidon, zic, cu glas tare, stîrnind curiozitatea tuturor călătorilor din compartiment.

– Nu ne interesează cine sînteţi, replică bărbatul în civil. Trebuie să ne însoţiţi.

La întreaga discuţie asista şi prietenul meu, Mihai Nicolae – poet teluric, de stirpe bacoviană, cu har şi atenţie sporită în zămislirea unui vers sclipitor întru metaforă şi al unui mesaj demn de o filozofie aparte, în alegerea subiectelor poetice. Văzînd că gluma se îngroaşă, el interveni numaidecît în apărarea mea:

– Da. Are dreptate. El este poetul Ion Machidon, un răsfăţat al poeziei tradiţionale şi laureat al Festivalului „Cîntarea României”. E prietenul meu şi venim de la un concurs de creaţie literară, de la Botoşani… Uitaţi buletinul meu şi, mai ales că sînt din Bacău, vă însoţesc eu în locul lui, deoarece el, mîine dimineaţă, trebuie să fie prezent la serviciu.

Le arăt faimoasa mea legitimaţie de ,,pedagog şcolar”, pe poza căreia apăream aşa cum eram atunci: cu plete negre, lungi, şi cu mustăcioara ca o periuţă de puf.

Trenul opri în gară, la Bacău. Oamenii legii coborîră împreună cu Mihai, care, rîzînd, îmi făcea semne vesele cu mîna, bucuros că mă scăpase de acei miliţieni şi că reuşise să-i covingă să nu-mi întrerupă călătoria. Cine ştie ce mi s-ar fi putut întîmpla atunci…

Ion MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului „Amug sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI