Milionarii de carton ai României

in Război corupției

Schimbarea la față

Înlocuirea unei orînduiri sociale cu alta – indiferent în ce condiții istorice este realizată – produce schimbări majore în toate sectoarele de activitate ale societății respective. Mai radicale sau mai de suprafață, generate de o serie de factori interni sau externi – vizînd, în speță, trecerea la o altă formă socială și politică – aceste schimbări vin la pachet cu un semnificativ impact asupra desfășurării întregii vieți (politice, sociale, economice, culturale, ecumenice, sportive etc.), acționînd în vederea creării unei noi baze materiale, puse în slujba dezvoltării noii societăți.

Parte esențială a acestor schimbări, sectorul economic al țării s-a dovedit a fi piatra de încercare a noului regim instalat, rezolvarea acestei priorități punîndu-și amprenta asupra întregului ciclu al schimbării. România, care a cunoscut – în mai puțin de o jumătate de secol – două asemenea metamorfoze totale, a simțit din plin ,,cutremurul” social-economic, pe alocuri devastator, al înlocuirii, din mers, a principalelor pîrghii de dezvoltare a societății. Desigur, ați recunoscut cele două schimbări radicale de care pomeneam mai sus, cele care au ca bornă de hotar 23 August 1944 și 22 Decembrie 1989 – cu asemănările, dar, mai ales, cu deosebirile care le personalizează.

Raportîndu-ne strict la planul economic al palierului de schimbări, așezat față-n față, în cele două momente istorice, observăm similitudinea (inversă) a fenomenului: trecerea de la capitalism la socialism (aici, folosesc cuvîntul socialism ca generic pentru  a denumi noua orînduire politică, nu neapărat ca pe o realizare); trecerea de la socialism la capitalism (și în acest caz poate fi deschisă o paranteză asupra modului în care am sărit noi, românii, din ,,socialism” în ,,capitalism”). Dacă la prima schimbare mijloacele de producție au trecut din proprietate privată în mîinile Statului, printr-un document unic – actul naționalizării din 11 iunie 1948 – după decembrie 1989 desființarea proprietății de stat în economie a avut loc în etape succesive, cu foarte multe bîlbîieli și mistificări ale realității, în special prin politica de retrocedări nejustificate, pe baza unor falsuri grosolane în documentele justificative.

Această practică oneroasă – ale cărei consecințe nefaste le simțim și astăzi, după 30 de ani de tranziție – la care au pus umărul avocați, notari publici și judecători, a creat haosul economic al României postdecembriste, cu urmări dezastruoase pe termen lung.

Privatizarea (făcută așa cum numai românii puteau să o facă) – iată desfășurătorul unui proiect dirijat din afara țării, care, în numai cîțiva ani, a pus pe butuci o industrie care se dezvolta pe coordonatele unui teritoriu echilibrat, din acest punct de vedere, acoperind forța de muncă atît pe orizontală, cît și pe verticală. Desigur, poate fi criticată etatizarea excesivă, precum și coordonarea acestei economii de un for tutelar, însă comparația rezultatelor aplicării celor două sisteme – cel de atunci, și cel din prezent – duce în derizoriu orice critică. Este mai mult decît evident din partea cărui sistem atîrnă talerul cîștigător.

Din acest cosmopolitism vetust, răsădit într-un teren fertilizat doar cu intenții malefice, încurajat de iureșul revoluționar de a demola tot ce moștenisem de la România socialistă, și stropit cu generozitate de precaritatea Legii – s-a născut noua pătură de proprietari, care (o parte din ei) au îngropat marile industrii ale țării, vînzîndu-le la fier vechi sau falimentîndu-le cu voioșie.

Acești conaționali – încîrdășiți în rele cu ,,investitori” din afara țării – formează noua parte a societății românești contemporane – milionarii de carton ale căror ,,realizări” vom încerca să le deslușim în rîndurile ce urmează.

Cronica unor morti (industriale) anuntate

România anului 1948 nu pășea pe noua cale de dezvoltare cu mîna goală. Prima jumătate a Secolului XX adusese și în țara noastră un suflu nou de dezvoltare economică, numeroase obiective industriale apărînd pe harta României, în marile centre urbane sau în localități unde materia primă era la îndemînă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție, din 11 iunie a acelui an, consemna nume ca: ,,Malaxa” (viitoarea ,,23 August”), ,,Lemaître” (devenit ,,Timpuri Noi”), ,,Vulcan”, ,,Grivița” (,,Gri­vița Roșie”), ,,Voina” (,,Vasile Roaită”), Tăbăcăria Națională ,,Bourul” (,,Pionierul”) – toate în București; ,,Astra” și ,,ITA” (,,UTA”) – Arad; ,,Guban” – Timișoara; ,,IAR” – Brașov; Oțelăriile din Reșița, Călan și Hunedoara; Minele de cărbuni și de sare; Rafinăriile de pe Valea Prahovei; cîteva șantiere navale; fabrici de prelucrare a lemnului etc. – întreprinderi de dimensiuni diferite și cu dotări tehnice de grade diferite.

Trecînd din proprietatea privată în cea a Statului Român, această avere însemnată a țării nu a fost lăsată de izbeliște, dimpotrivă. Dacă după 10 ani de la naționalizare, foștii patroni ar fi trecut pragul acestor ateliere și făbricuțe, nu ar mai fi recunoscut locul, într-atît erau schimbate în bine – dezvoltarea și modernizarea industrială a unităților naționalizate (pe lîngă cele construite de la zero) fiind o preocupare constantă a noului regim de la București. Astfel, România s-a înscris în circuitul mondial de produse industriale cu o tematică largă și cu o realizare tehnică din ce în ce mai avansată.

Cu totul și cu totul altfel s-au petrecut lucrurile la celălalt capăt al căii schimbării – la ,,privatizarea” socialismului. Cei deveniți peste noapte proprietari – fie prin retrocedări (de multe ori frauduloase), fie prin cumpărări de active (de nenumărate ori subevaluate), unii dintre ei au avut în vedere, primordial, cîștigul imediat, neurmărind investiții pentru dezvoltarea societăților și modernizarea acestora. Coroborate cu lipsa de experiență într-un astfel de management, cu asocierea cu persoane dubioase (multe venite din afara țării, pentru a da un ,,tun”), ori cu lansarea în împrumuturi bancare cu multe zerouri ce n-au putut fi rambursate la timp – plus un noian de factori, interni și externi – cele două erori de mai sus au dus acolo unde ne aflăm astăzi – la dispariția de pe piața românească a multor întreprinderi cu tradiție, uneori chiar la dispariția (diminuarea) unor ramuri industriale cu greutate în PIB-ul românesc.

Dintr-un șir de exemple concludente – atît de numeroase încît alegerea unuia sau altuia devine dificilă – folosind metoda aleatorie, voi broda materialul de față cu cîteva cazuri, cu mențiunea că tratarea fiecărui caz nu se face într-un mod exhaustiv și că nu există nici un parti-pris de partea vreunui nume sau vreunei firme. Mai întîi, să amintim cîteva nume care au rămas în vocabularul românesc pe seama sintagmei ,,milionari de carton”, în legătură nemijlocită cu fenomenul privatizărilor eșuate sau al unor investiții hazardate, sortite eșecului: Ovidiu Tender, Marian Iancu, Corneliu Iacubov, Adriean Videanu, Ilie Cristescu, Gelu Tofan, Irinel Columbeanu, Gheorghe Ștefan, Radu Mazăre.

Evoluția (de fapt, involuția) mai tuturor obiec­tivelor economice trecute prin furcile caudine ale procesului de privatizare pare a fi copiată la indigo, urmînd aceleași etape: cumpărarea; prezentarea unui plan de investiții generos; nerespectarea acestui plan; exploatarea, pentru o vreme, a mijlocului de fabricație cumpărat; acumularea de datorii la Stat, precum și la terți; intrarea în insolvență; închiderea sau vinderea activelor – în termeni populari – moartea fabricii. Tot de pe o listă aleatorie trecem în revistă numele unor asemenea obiective economice, rămase doar cu numele în memoria colectivă a poporului român: ,,RAFO” și ,,Carom” – Onești, Uzinele ,,Timpuri Noi”, Uzinele ,,Vulcan”, Fabrica ,,Danubiana”, Uzinele ,,23 August”, Uzinele ,,Republica”, ,,Tricodava”, ,,Mase plastice” (toate din București); Combinatul de Utilaj Greu (Iași), S.C. Hercules S.A. Băile Herculane, ARO Cîmpulung Muscel, și dacă am avea timpul și ambiția să facem tot inventarul acestor pierderi, la nivel național, am ajunge la cîteva mii de asemenea obiective și la sute de pagini scrise.

Unii dintre cei nominalizați în exemplele de mai sus au fost condamnați pentru prejudiciul adus statului sau pentru alte nereguli constatate în relația cu privatizarea respectivă. În acest punct al temei pe care o dezvoltăm, aducem în discuție un alt aspect – tot o consecință a privatizărilor nereușite – anume neputința statului de a recupera valoarea prejudiciului de la cei în cauză, constatată printr-o hotărîre definitivă și irevocabilă. Fie că sînt persoane fizice sau juridice, fie că sînt români sau sînt din afara țării, fie că își au sediul declarat în România sau în așa-zisele paradisuri fiscale – strategiile financiare, precum și tertipurile uzitate de către datornici, îngreunează mult recuperarea prejudiciului, ajungînd, în multe cazuri, să nu se mai poată recupera nici un leu. Deși cei în cauză dețin vile somptuoase și conduc limuzine de sute de mii de euro, stăpînind și alte proprietăți mobile și imobile, din cauza legii permisive din România, coroborată cu lentoarea organelor abilitate în a acționa, statul român a pierdut miliarde de euro. Consecință – după ce scapă de la pușcărie (fructificînd și prevederile legii de reducere a pedepsei, în anumite condiții) – acești ,,vizionari” ai privatizărilor în România trăiesc pînă la adînci bătrîneți din banii ,,agonisiți” prin metoda privatizării, considerînd ce deștepți sînt ei și ce prost e Statul Român. Poate că au dreptate!

„O tara de fier vechi“

Cu sintagma din acest intertitlu a intrat în Istorie primul-ministru al primului guvern postdecembrist, Petre Roman. Dacă ar fi fost numai atît – pagubă-n ciuperci! Însă aceste cuvinte au generat nebunia privatizărilor în masă, cu niște investitori neștiutori sau hoți, puși pe căpătuială, care au dus industria românească acolo unde o cataloga domnul Petre Roman – la fier vechi! Astăzi, dacă îi reamintești despre acest slogan neinspirat, dă din cap, mirîndu-se și făcîndu-se că nu înțelege, iar dacă insiști, se supără, roșește brusc și transpiră, încercînd să încheie subiectul.

Pentru reîmprospătarea memoriei (memoria oricui), hai să întoarcem filele unui calendar imaginar și să mai plîngem, încă o dată, la tîmpla țării.

CAROM  –  Onești

A făcut parte din Platforma Petrolieră Borzești, divizată, în 1990, în 3 combinate: RAFO, CAROM și CHIMCOMPLEX. Anii 1962 și 1963 au fixat România pe harta petrochimică a Europei, prin noile produse moldovenești: fenol, acetonă, cauciuc sintetic și polistiren. În anul 1969 se formează o nouă componentă a Platformei – Grupul Industrial de Petrochimie Borzești, avînd 12.000 de salariați – toate aceste regrupări și redenumiri creionînd importanța pe care Statul Român o acorda dezvoltării industriei petrochimice.

Așa s-a ajuns ca, în anul 1970, aici să se obțină 70.000 tone de cauciuc sintetic, din care se putea fabrica o gamă largă de produse precum:  anvelope de automobile, de tractoare, de motociclete, benzi transportoare, curele de transmisie, articole tehnice, articole sanitare, pînză cauciucată, încălțăminte, izolații electrice etc. Dacă mai era nevoie să remarc înalta calitate a acestui cauciuc (cu toate variantele lui), enumăr doar cîteva din cele peste 20 de țări în care se exportau produsele de pe această platformă industrială: URSS, Regatul Unit al Marii Britanii, Belgia, China, Cehoslovacia, Egipt, Elveția, Franța, Germania, Israel, Italia, Iran, Polonia, Spania.

Exportul era emblema cea mai clară a oricărei întreprinderi socialiste, era măsura muncii unor colectivități bine închegate. De asemenea, era rezultatul gradului înalt de tehnicitate la care ridicase cercetarea științifică românească industria țării.

După 1989, începe ,,coborîrea  în abis”.

Pentru că nu dispunem de suficient spațiu tipografic pentru a realiza o ,,fotografie” a dramei CAROM, vom puncta doar cîteva repere ale acestei ,,morți anunțate”:

1. În 2003, Statul, prin Autoritatea pentru Priva­tizarea și Administrarea Participațiilor Statului, vinde 51% din acțiuni (5,5 milioane euro) către societatea ,,Tender SA”, din Timișoara, a controversatului om de afaceri Ovidiu Tender.

2. În 2004, CAROM a trecut în portofoliul lui ,,Balkan Petroleum”, avîndu-l ca principal proprietar pe Marian Iancu. Acesta organizează o suveică între firma fantomă ,,Tender Invest & Trade” (patron – tot M. Iancu), și CAROM – circuit din care firma cu nume american, prin profiturile neaccizate, în doar cîțiva ani a înregistrat o cifră de afaceri de 3 miliarde de dolari.

3. În continuare, printr-un lichidator judiciar, firma este vîndută și revîndută de mai multe ori, ajungînd și pe mîna basarabeanului Vitali Cebanu.

4. Rezultatele acestor mînării financiare – în afară de lichidarea Combinatului – s-au răsfrînt și asupra promotorilor acestei șmecherii de privatizare: Ovidiu Tender și Marian Iancu.

Astfel, în 2006, DIICOT i-a trimis în judecată pe cei doi afaceriști, acuzați că au preluat ilegal CAROM, prejudiciind compania cu 140 de milioane de lei. După 9 ani, în 2015, Curtea de Apel București l-a condamnat definitiv pe Marian Iancu la 14 ani de închisoare, iar pe Ovidiu Tender la 12 ani și 7 luni. În aceeași hotărîre s-a dispus și confiscarea a 322 de milioane de lei, echivalentul a 75 de milioane de dolari.

Nici partea cealaltă a Platformei Borzești RAFO – nu a scăpat de pericolul privatizării ,,tip România”. RAFO a fost privatizată în 2001, cînd a ajuns în proprietatea omului de afaceri Corneliu Iacubov. După aceea începe suveica – în 2003 noul proprietar se numește ,,Balkan Petroleum” (ați citit mai sus despre această firmă, deținută de același Marian Iancu).

Caruselul funcționează –  anul 2006 aduce o nouă schimbare – rusul Iacov Goldovski, urmînd ca din 2016 să fie preluată de un grup de oameni de afaceri din Republica Moldova, condus de Vitali Cebanu.

Pe 19 septembrie a.c., Tribunalul Bacău a pronunțat falimentul RAFO (la peste un deceniu de la oprirea activității), planul de reorganizare a unității expirînd pe 22 august.

Chiar dacă e greu de urmărit acest carusel al matrapazlîcurilor financiare, regizat de acești oameni de afaceri – milionarii de carton ai României – cred că ați avut răbdarea să parcurgeți aceste rînduri. Recunosc – pentru un om normal și cu simțul realității, scenariul descris mai sus (în rezumat), poate părea ceva diabolic, de domeniul unor fantezii bolnave. Dar, nu este așa. Faptele sînt reale, iar autorii sînt tot oameni… dar, ce oameni!

Mai devreme sau mai tîrziu ei vor ieși de la pușcărie, dar CAROM, RAFO și celelalte obiective de pe Platforma Chimică Borzești vor rămîne o amintire. Tot o amintire va rămîne și suma de 1,25 miliarde de lei, cît are Statul Român de recuperat în cele două dosare.

Deocamdată – aviz amatorilor – un lichidator judiciar a scos la vînzare, pe internet, cele 250 ha din Onești, care nu mai sînt de folos Combinatului fantomă. Prețul de pornire? 4,56 milioane de euro.

Astfel, ,,Tata Omida” al României (Petre Roman), ne-a ghicit just în cafeaua amară a privatizării: România – o țară de fier vechi! N-a ghicit, însă, ce soartă îi așteaptă pe milioanele de muncitori și specialiști români rămași fără loc de muncă …

Notă: Păcat că s-a terminat spațiul destinat acestui material, aveam și alte exemple de ,,țară de fier vechi”, poate și mai grave, și mai dureroase. Despre ele – în viitor. Merită. Măcar pentru neuitare!

Material realizat de GEO CIOLCAN

Păreri și opinii