Mîndria este marea problemă a acestei lumi (1)

in Pagină creştină

Se spune, pe bună dreptate, că gura lumii nu poate fi închisă, iar bîrfa este trecută în lista păcatelor care alungă harul obţinut cu greu. Dar unde este graniţa dintre a-ţi exprima un punct de vedere despre cineva sau ceva, despre a emite nişte judecăţi de valoare şi căderea în păcat.

– Părinte, am început să mă întreb dacă, în general, aprecierile mele au valoare. Judecăm orice, oricînd, la orice oră şi fără un motiv întemeiat. Îmi trebuie doar o mică motivaţie ca să o fac şi constat că încă îi judec pe cei din jur. Nu m-am vindecat.

– Mda, din păcate, asta e o problemă cît se poate de generală. Să judeci, să apreciezi. În aprecierile tale, ai greşit vreodată?

– Doar o dată? Să mă gîndesc, mi-e greu să reconstitui. În cei cîţiva zeci de ani pe care îi am, în milioanele de judecăţi, cred că la foarte multe. Cred că am fost subiectiv în mai mult de jumătate dintre ele. De fapt, despre acelaşi subiect, dacă mă întrebaţi acelaşi lucru peste două săptămîni s-ar putea să am un alt răspuns, să judec diferit.

– De ce judeci?

– Cred că din reflex, cred că a devenit un automatism. Dacă mă gîndesc bine, în general, cînd judec mă simt superior. Cred că am datele pentru a da lecţii. Dar s-ar putea să fie doar o chestiune de aroganţă.

– Hai că, încet-încet, începi să înţelegi cîte ceva. Aşa este. În general, judecăm pe aproapele nostru din mîndrie, dintr-o aşa-zisă superioritate. Şi mîndria, în fapt, este marea problemă a acestei lumi, este păcatul primordial. De aceea a căzut şi Lucifer din Ceruri. A vrut să fie peste Dumnezeu. Este periculos să urmezi calea aroganţei şi a mîndriei. Poate fi şi calea pierzaniei. Păi, fii atent, îl judecăm pe unul pe care îl considerăm mai prost ca noi. E vina lui, oare, că a primit puţini neuroni prin naştere de la Dumnezeu? În antiteză, omul deştept crezi că are vreo vină că a primit o minte strălucită? Dacă tu te-ai născut cu o inteligenţă mai ridicată decît un altul, crezi că ai vreo contribuţie? Ce înveţi ulterior se dovedeşte a fi un bun ajutător care vine în susţinerea inteligenţei. Coeficientul inteligenţei e, însă, o constantă, care nu se modifică în urma sutelor de cărţi citite. Vreau să zic prin asta că nici tu nici eu nu avem vreo vină ori vreun merit de prostia ori de inteligenţa noastră, motiv pentru care nu merităm să fim judecaţi şi, drept consecinţă, să nu judecăm. Acesta e doar un exemplu. Dar putem găsi sute de exemple.

PAG 17

– Dacă mă gîndesc bine, cît am făcut performanţă în paraşutism, cînd cîştigam cîte un titlu de campion naţional, mă simţeam superior. Cu toate acestea, deşi nu e bine să crezi în vise, şi ştiu asta, am ştiut dinainte aproape toate rezultatele finale. Or, cunoscîndu-le dinainte, de ce mi le-am asumat? De ce am crezut că sînt bun? De ce am crezut că meritele îmi aparţin? Aveam vreo vină că am pierdut un concurs? Aveam vreun merit că am cîştigat alte concursuri? Am zeci de întrebări în minte. Cum de puteam să cred că eu eram cel responsabil de rezultatele obţinute? Cum de nu m-am gîndit o secundă că Dumnezeu mi-a dat un cadou, ştiind micile mele bucurii?

– Aşa este. Nu aveai nici un merit, dar ţi le-ai asumat. Orgoliul e una dintre cele mai groaznice patimi. Se ţine de tine pînă în ceasul morţii. Dacă de restul mai poţi scăpa, ăsta se ţine de tine ca scaiul. Opusul mîndriei este smerenia. Smerenia este calea spre vindecarea problemei tale şi a celor mai mulţi dintre oameni. Trebuie doar să recunoşti că nimic nu îţi aparţine: nici casa, nici banii, nici funcţia, nici recordurile ori titlurile cîştigate, nici însăşi viaţa ta. Nu mai judeca pentru a nu fii judecat la rîndul tău. Amin.

– O să fac tot posibilul să renunţ în a-i mai judeca pe ceilalţi. Din cîte văd, nimic nu e al nostru, nimic nu ne aparţine, sîntem doar nişte beneficiari vremelnici ai lucrurilor, nişte simpli administratori, gestionari ai averii lui Dumnezeu. Atît? Asta e tot? Nu avem chiar nimic, nimic?

– Ba da, avem un lucru foarte important. Cel mai important. Se numeşte liberul arbitru. Este cel mai frumos şi cel mai preţios dar primit de la Dumnezeu. De aceea e bine să avem atenţie sporită înainte de a face o alegere. Pentru că fiecare alegere ne trimite într-o parte, sau în cealaltă a baricadei. Să cugetăm înainte de a alege, să cugetăm smerit, însă. Ştii doar despre ce vorbesc: smerita cugetare. Smerita cugetare este virtutea care nu poate fi umilită nici de diavoli. Asta înseamnă că orice lucru nu mai este privit de sus, cu aroganţă, ci cu iubire şi smerenie. Smerita cugetare este actul de mare atenţie şi discernămînt care ne fereşte de căderi. Fără de smerenie, orice efort, fie că e pentru semenii tăi, ori că este de ordin ascetic, este lipsit de conţinut şi de consistenţă. Este aproape nul.

– Mi-e frică să cer de la Dumnezeu smerenie. Să mă smerească, să mă înveţe smerenia. Şi asta pentru că nu ştiu să reacţionez la jigniri, la vorbe urîte. Am constatat că iert greu, sau deloc. Şi acum mă bîntuie amintiri ale unor discuţii neterminate, purtate în urmă cu mai bine de 15-20 de ani.

– Dacă nu îţi doreşti smerenie, vei primi oricum ispite. Nu de altceva, ci doar pentru a cîştiga smerenie. Vei învăţa smerenia fie că vrei, fie că nu. Problema e că unii nu conştientizează lecţia smereniei, risipind-o.

(va urma)

IONUŢ RITEŞ

(Text reprodus din volumul „Cu picioarele pe pămînt“, a cărui recenzie, semnată de Carmen Denisa Ion, a fost găzduită tot în paginile revistei noastre, „România Mare“)

COMENTARII DE LA CITITORI