Mîndria este marea problemă a acestei lumi (2)

in Pagină creştină

– Ispita nu vine ca răzbunare a lui Dumnezeu, ci ca lecţie educativă, spre binele nostru, ca atunci cînd se realizează bilanţul lucrurilor să nu fim pierduţi pe vecie. Toată lupta se dă între smerenie şi mîndrie. Dacă am fi smeriţi, nu am primi nici o ispită. Lumea s-ar îndrepta instantaneu. Ştii ce spune Psalmul 50? Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Într-o traducere uşor simplistă, cu cît mîndria noastră creşte, proporţional cresc şi ispitele pentru a reveni la starea de smerenie. Problema este a acelora care nu înţeleg smerenia şi nu o acceptă, rămînînd cu mîndria şi aroganţa drept aliate şi partenere de drum. Viaţa lor este un chin şi un conflict continuu. Nu reuşesc să îşi găsească liniştea sub nici o formă. În această stare e greu să îl găseşti pe Dumnezeu. Pentru că El se află doar în stare de smerenie or, ca să rezonezi pe aceeaşi frecvenţă, trebuie să ajungi la starea de smerenie. Ca să înţelegi cît s-a smerit Isus Christos pentru noi, priveşte doar la răstignirea Sa. Bătut, umilit, dezbrăcat, jignit, scuipat şi, în final, răstignit umilitor precum tîlharii şi criminalii. Cine? El, Dumnezeu. Putea să schimbe tot într-o secundă, dar nu a făcut-o. Nu a renunţat la smerenie şi la mîntuirea noastră în schimbul posibilităţii exercitării puterii de Dumnezeu. Deci, lucrurile sînt clare. Smerenia este calea. Altfel nu se poate. Şi mai vezi şi Fericirile. O să-ţi detaliez subiectul.

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”. Aici, cei săraci cu duhul nu sînt cei proşti, ci sînt aceia care se consideră pe sine foarte mici în comparaţie cu măreţia şi creaţia lui Dumnezeu, adevărate exemple de smerenie. Săraci cu duhul mai sînt şi cei săraci în duh, adică cei lipsiţi de duhurile poftelor trupeşti, judecării aproapelui, hoţiei şi altele.

„Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul” – cei blînzi sînt iubitori de oameni şi sînt răbdători. Numai un om smerit poate fi aşa. În antiteza acestora se află orgolioşii, aroganţii şi mînioşii.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu” – inima nu se curăţeşte fără smerenie. Adică cu smerenie şi cu inima curată, îl vom vedea pe Dumnezeu. Puţini sînt cei care pot afirma acest lucru, de unde tragem concluzia că pentru obţinerea smereniei trebuie depus un efort considerabil.

– Părinte, din ce am înţeles pînă acum, aproape tot războiul duhovnicesc se centrează pe axa smerenie – mîndrie. Cine cîştigă smerenie nu mai are ispite, pentru simplul motiv că demonul nu suportă smerenia şi, în consecinţă, pleacă de lîngă tine. Şi, odată plecat, pleacă cu tot cu ispitele cu care te-ar fi chinuit şi înrobit. Dar cine nu cunoaşte mecanismul şi nu luptă pentru dobîndirea smereniei, la ispitele primite cade fără probleme în plasa cu ochiuri mici ţesută de cel potrivnic. Căderile sînt frecvente şi nu se mai termină. Şi nici nu se întreabă de ce li se întîmplă astfel de lucruri. Toată lumea care are probleme găseşte cauze exterioare fiinţei proprii, consideră că sursa relelor din viaţa lor este viaţa însăşi, sau oamenii din jur, niciodată nu caută în interiorul fiinţei lor.

– Cred că viaţa mea trebuie revizuită din temelii. Am comentat prea mult, am bîrfit prea mult, am judecat peste măsură şi habar nu aveam de unde vin aceste ispite interminabile şi greu de suportat.

– Apar, într-adevăr, cîteva legături de cauzalitate, în sensul că unde există cauză, după scurt timp apare şi efectul. Trebuie doar să te uiţi cu atenţie şi vei vedea. Spre exemplu, cînd judeci, adică atunci cînd te înalţi în aroganţă şi în mîndrie, apare gîndul de desfrînare, cu rol educativ, spre a te smeri. Dacă nu te smereşti, imediat rişti să cazi în grave păcate. Şi, o dată ce trăieşti în starea de păcat, fără să ştii cum se iese şi fără să mai poţi ieşi, apare deznădejdea, adică ruperea de Dumnezeu. Aici, în ceea ce îl priveşte, demonul nu a cîştigat o luptă, ci războiul. Putem vorbi de un suflet pierdut.

– Nu ştiu ce să mai zic. Pînă la urmă, smerenia este soluţia. Încă mi-e frică să cer smerenie, pentru că voi primi şi umilinţe, unele aparent nemeritate. Dacă eşti smerit, le accepţi fără probleme. Dar încă nu e şi cazul meu. Dacă nu pot face faţă unei astfel de situaţii cu orgoliul meu nemăsurat? Sînt bulversat…

– Nu privi smerenia ca pe o stare de umilire, pentru că nimeni nu are nevoie de asta. Dumnezeu are fii, şi nu sclavi. Priveşte lucrurile primite cu iubire şi recunoştinţă faţă de cel care ţi le-a dat. Smerenia izvorăşte din iubire, şi nu din vreo umilinţă. În cazul în care te jigneşte cineva, dacă poţi privi acea persoană ca pe creaţia lui Dumnezeu, respectiv ca pe fratele tău, respectînd, totodată, creaţia, ierţi uşor. Şi iertarea vine din iubire. Iubirea este, în fond, izvorul smereniei. Nu există iubire fără smerenie, şi invers.

Sfîrşit

IONUŢ RITEŞ

(Text reprodus din volumul „Cu picioarele pe pămînt“, a cărui recenzie, semnată de Carmen Denisa Ion, a fost găzduită tot în paginile revistei noastre, „România Mare“)

COMENTARII DE LA CITITORI