Mintea cea de pe urmă…

in Cioburi de gînduri

Un vechi proverb românesc, spune: Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă! Şi Dumnezeu se milostiveşte, şi îi dă românului mintea cea de pe urmă, adică aceea care îl ajută să iasă din impas, mintea dătătoare de ultimă şi fericită soluţie. Frumos mai gîndeau bătrînii noştri, de au ştiut ei să aşeze în proverbe, zicători şi ghicitori fel şi fel de vorbe înţelepte, la care spiritele înaintaşilor noştri se luminau ca la o şcoală fără dascăli. Mai mult, bătrînii noştri ne-au lăsat ca moştenire doine şi balade nemuritoare, aşa încît lumea se minunează de frumuseţea spiritului lor. Nu ei ne-au lăsat nouă moştenire balada Mioriţa, cea mai frumoasă baladă pastorală din lume? Şi, iată, tot ei ne-au lăsat şi un proverb, în aparenţă banal, dar în realitate de o înţelepciune ce ne duce cu gîndul la genialitatea acestui popor: Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă! Şi Domnul ascultă ruga bietului creştin. Dar, din păcate, nu oricui îi mai foloseşte mintea cea de pe urmă. Iată, pentru aceasta s-au rugat doi creştini, oameni cu carte. Se certaseră cînd erau tineri şi, evident, erau spirite revoluţionare. Domnul le-ascultat ruga şi, graţie minţii celei de pe urmă, s-au împăcat după vreo 50 de ani de vrăjmăşie cruntă, ani în care s-au bălăcărit, epuizînd de mai multe ori întregul nostru tezaur lexical. Cînd oboseau… O, nu, ei nu oboseau… Ei se „mitraliau“, la foc automat, cu cele mai abjecte cuvinte, scoase din subsolurile graiului românesc de altădată… Că astăzi oamenii nu mai vorbesc urît. Astăzi se poartă eleganţa, ştaiful, stilul… Ei… alte vremuri, altfel stau lucrurile… Şi cum spuneam, ajunşi la vîrsta înţelepciunii, că doar vîrsta era, cu certitudine, a înţelepciunii, oamenii s-au împăcat. Au mers şi la un şpriţ împreună! Fripturi nu au mîncat, că nu mai aveau cu ce. Şi ce ar mai fi mîncat ei… Dar ce să mai vorbim, să facem şi altora poftă şi nouă… păcate. Important este că s-au împăcat. Mai mult, şi-au propus să se mai întîlnească şi să-şi aducă aminte de anii tinereţii, să povestească ce şi cum făceau ei cînd zburdau pe şapte cai… Şi s-au ţinut de cuvînt. Şi-au dat întîlnire, evident, la un local. Să-i zicem… „Drumeţul cu traista-n băţ“. Au comandat şi au plătit nemţeşte. Oameni cu părul alb! Oameni înţelepţi, nu? S-au privit un timp, după care unul din ei zise: îţi aminteşti? După care se făcu mic, iar celălalt adăugă: Cum să nu-mi amintesc! Nu tu m-ai turnat la Securitate? Nu tu? Nu tu?… Şi acuzele curgeau în valuri, din ambele sensuri… Era o imagine de coşmar… Mintea cea de pe urmă îi adunase din nou în matca unei prietenii vechi, dar în afară de acuze şi de faptele lor urîte nu aveau nici o amintire frumoasă, care să le înnobileze prietenia. Asistînd, din întîmplare, la cearta lor, am întrebat cine sînt acei oameni, şi răspunsul m-a siderat. Erau doi fraţi. Nici măcar lumina celor şapte ani de-acasă nu mai era în stare să le lumineze anii bătrîneţii. După doi ani s-au stins amîndoi, irosindu-şi viaţa într-o tragică singurătate şi într-o totală indiferenţă. După plecarea lor din lume, am meditat îndelung la tragismul proverbului de care am vorbit mai înainte. Iată că mintea cea de pe urmă nu foloseşte oricui. Trebuie să ai, cu adevărat, înţelepciune, trebuie să ai, cu necesitate, în tine, un fond bun, sănătos şi nealterat de răul şi urîtul lumii, să poţi îndrepta, cu mintea cea de pe urmă, greşelile de moment, sau pe cele ale tinereţii, cînd poate ai jignit, sau ai adus o atingere oarecare dreptului sau drepturilor celor de lîngă tine. Iată de ce este bine să ne rugăm ca Domnul să ne dăruiască nouă doar ceea ce ne este de folos. Dar să trăieşti o viaţă din care să nu fii vrednic a împărtăşi nimic cu ceilalţi, mi se pare o risipire totală a şansei care ţi s-a dat, la intrarea în lumina acestei lumi. Decît o asemenea risipire, mai bine să mori la timp, că nici mintea cea de pe urmă nu-ţi mai ajută la nimic!

Ilarion Boca

COMENTARII DE LA CITITORI