Mircea cel Mare, faţă cu impostura (3)

in Polemici, controverse

Finalul însă reprezintă o încercare de a masca înfrîngerea sultanului. Acesta, la învăţătura unui slujbaş de al său, a aruncat noaptea cadavrele turcilor în apa rîului, încît a doua zi, cînd Mircea s-a prezentat pe cîmpul de luptă şi a văzut că numai dintre oamenii săi au fost ucişi, s-a speriat şi a rupt-o la fugă. Într-o scrisoare a sultanului al cărei conţinut era cunoscut la Buda, în toamna anului 1395, Baiazid îl ameninţa pe regele Sigismund că, dacă se mai laudă că, din pricina lui, a părăsit Ţara Românească, să se aştepte că în primăvara anului următor va veni cu oastea sa şi-l va căuta pe rege oriunde s-ar fi ascuns. Fiind scrisoarea sultanului, ea aduce o precizare preţioasă, bătălia de la Rovine a avut loc în primăvara anului 1395, sultanul părăsind nordul Dunării înainte de apariţia regelui la sud de Carpaţi în primele zile ale lunii iulie. Pentru victoria de la Rovine au bătut clopote în catedralele din vestul Europei în cinstea, însă, a regelui Sigismund, care avusese grijă să anunţe Apusul că victoria i-a aparţinut lui.
Aşadar, Mircea era în ţară, obţinea una dintre cele mai glorioase victorii asupra turcilor. Sigismund cucerea cetatea Turnul, pe care o luaseră turcii, dar, în loc să i-o redea lui Mircea, cum era firesc, regele a aşezat în ea o garnizoană ungurească. Domnul român a înţeles gîndurile „imperialiste” ale regelui, şi, atunci, cînd acesta se retrăgea pe culoarul Orşova-Caransebeş, a fost lovit de oastea lui Mircea, aşa cum o mărturiseşte el însuşi.
Anul 1395 este unul dintre anii cei mai importanţi din istoria noastră medievală. Domnul obţinea numai cu oastea ţării una dintre cele mai strălucitoare victorii din istoria militară a românilor. Anonimul s-a ferit să menţioneze aceste fapte, pentru a putea să afirme că Mircea n-a însemnat nimic pentru soarta ţării sale. După Anonimul, Mircea nu a existat nici în anul 1396. Este anul în care regele Ungariei a reuşit să strîngă la Buda o oaste de cavaleri occidentali cu care voia să-l înfrunte pe Baiazid.
Cînd oastea creştină a ajuns aproape de Nicopole, Baiazid i-a ieşit în întîmpinare şi, la 28 septembrie 1496, s-a dat bătălia care s-a încheiat cu înfrîngerea creştinilor. Mircea s-a aflat şi el în tabăra creştină alături de Sigismund, regele Ungariei. În momentul în care s-a aflat că turcii se apropie, Mircea i-a cerut regelui să facă o recunoaştere a armatei otomane. Johann Schiltberger, care a luat parte la bătălia de la Nicopole, arată că Mircea „a luat cu sine o mie de oameni din oastea sa”, a făcut recunoaşterea şi i-a spus regelui care sînt forţele lui Baiazid. După aceasta, Schiltberger spune că „domnul Ţării Româneşti a cerut să i se îngăduie să dea primul atac; ceea ce regele încuviinţă foarte bucuros”. Dar, s-a opus fiul ducelui Burgundiei, arătînd că lui i se cuvine această cinste, din moment ce a reuşit să aducă atîţia oameni şi a făcut cheltuieli atît de mari. Rezultatul a fost un dezastru. Cavalerii occidentali n-au respectat nici un principiu de tactică militară, mulţi au fost ucişi, o altă parte s-a răscumpărat pe mari sume de bani. Istoria se va repeta în 1444, la Varna, cînd o oaste a cavalerilor occidentali şi oastea regelui Ungariei au fost zdrobite. În faţa celor două înfrîngeri ale cavalerilor din Apus, se dovedeşte cît de importantă a fost victoria lui Mircea de la Rovine, din 1395. Occidentalii recunosc importanţa sacrificiilor făcute de români în a opri ofensiva otomanilor pe linia Dunării. O recunoaşte însuşi regele Matei Corvin, care afirma că românii au rezistat timp de o sută de ani pe linia Dunării, turcii neputînd să treacă la nord de fluviu.
De la înălţimea incompetenţei sale, Anonimul a încercat să umilească o mare personalitate a trecutului nostru despre care un străin ca Ibn Kemal afirma că Mircea este „cel mai vestit dintre principii din ţările ghiaurilor ce erau în vremea sa”. Leunclavius, autorul unei istorii a Imperiului otoman, prima pe care o scrie un european, spunea despre Mircea că este „vir inter Christianos fortissimus et accerrimus”, adică „principe între creştini cel mai puternic şi cel mai ager”.
Anonimul afirmă că Mircea a fost nevoit să plătească haraci turcilor. Al. Diţă, în cartea sa „Mircea cel Mare, între realitate medievală şi ficţiunea istoriografică modernă“, a demonstrat că Mircea n-a plătit nici un haraci. După dispariţia lui Baiazid, în 1402, Mircea s-a implicat în luptele pentru tron dintre urmaşii lui Baiazid. Niciodată după aceea nici un domn român sau străin nu s-a amestecat în luptele pentru tron din Imperiul Otoman.
În istoriografia românească i s-a spus cel Mare, pentru că niciodată Ţara Românească n-a cunoscut o întindere atît de mare, pentru victoriile lui, pentru rolul jucat de el pe plan internaţional. Au fost şi istorici străini care i-au spus „cel Mare” („the great” în englezeşte şi „le Grand” în franţuzeşte).
Mistificarea şi minimalizarea unui mare erou pe care o face Anonimul se înscrie în acţiunile celor care vor să demonstreze că istoria noastră medievală este una minoră, pentru ca, ignorînd-o, noi să ne pierdem identitatea naţională, din moment ce tot n-am fost în stare să facem ceva de ispravă.
Mircea Eliade spunea că românii au trecut prin momente foarte grele în istoria lor, dar au reuşit să iasă la suprafaţă. Credea că sub ocupaţia rusă va fi foarte greu să mai reuşească să se afirme ca naţiune, avînd în vedere uriaşul aparat de propagandă şi mijloacele materiale de care dispuneau ruşii. Am reuşit să ne salvăm şi de data aceasta datorită spiritului de rezistenţă faţă de ocupant şi datorită identităţii forţei spirituale pe care ni le-a oferit cultura.
După 1990, nu mai este vorba de străini care ţin să ne deznaţionalizeze ci este vorba de români, de o anumită elită, de inşi care se vor europeni, mameluci care nu ştiu că noi am fost primii europeni în mentalitatea grecească. Grecii numeau Europa tot ce se întindea dincolo de hotarele lor la nord de Byzanţ. De altfel, partea aceea s-a numit Romania devenită în turceşte Rumelia. Va fi foarte greu să ne luptăm cu proprii noştri adversari, cu oameni născuţi pe acest pămînt, dar care dispreţuiesc tot ce este românesc şi se uită cu admiraţia neţărmurită a snobului stipendiat de neprietenii noştri la tot ce vine din altă parte. Vom mai reuşi să ne izbăvim şi acum cînd duşmanul se află între noi?

Sfîrşit
MANOLE NEAGOE

COMENTARII DE LA CITITORI