Mircea Micu, poetul doinitor, cu grai de sărbătoare

in Lecturi la lumina ceaiului

Mircea Micu, poetul doinitor,  cu grai de sărbătoare

 

În această perioadă postdecembristă, am avut bucuria să primesc, frecvent, de la familia de intelectuali Sorica şi Alexandru Pacioga, revista „Literatorul“, apărută sub egida Bibliotecii Metropolitane „Mihail Sadoveanu“, din Bucureşti. Editată, pentru prima dată, în anul 1880, de poetul Alexandru Macedonski, această publicaţie a fost reeditată de Marin Sorescu, în anul 1991, director fiind, multă vreme, scriitorul Fănuş Neagu, iar redactor-şef, poetul Mircea Micu. Din numărul apărut în septembrie 2010 am aflat, cu tristeţe, că poetul Mircea Micu a trecut la cele veşnice. „ Am să vă las şi-am să mă duc/ În vîrful frunzelor de nuc/ O să-mi gustaţi rîsul amar/ Poate din ce în ce mai rar…“, scria el, prevestindu-şi marea trecere. Şi, într-adevăr, aşa cum se întîmplă în această lume superficială, nu l-am auzit pe nici unul dintre cei care l-au „curtat“ în timpul vieţii să-i rostească numele, întru aducere-aminte, deşi poezia sa merită toată recunoştinţa noastră. Pentru că el, Mircea Micu, „ajunsese să scapere cuvintele ca un soldat călcîiele“, după cum scria prietenul său de-o viaţă Fănuş Neagu.

La fel ca poetul basarabean Grigore Vieru, Mircea Micu i-a închinat mamei sale mai multe poeme, arătînd o sensibilitate aparte. În acest sens, Răzvan Ioan Boanchiş inserează cîteva versuri încîntătoare, în articolul „Poeţii mor fără televizii…“: „Mamă, eşti mai frumoasă ca o/ Duminică fără sfîrşit,/ Cînd se aude plînsul ierbii,/ Pierind pe cîmpul înverzit“. Poezia lui Mircea Micu, doinitor cu grai de sărbătoare, îţi îmbată simţurile, precum parfumul florilor de salcîm, la răspîntii de drumuri neştiute. Merită amintită şi pasiunea sa pentru cai: „Eu sînt copilul ce visează,/În orice noapte, numai cai,/ Sălbatici, nărăvaşi şi tineri,/ Trecînd spre mine în alai.// Coamele lungi, electrizate,/ Îmi lasă dîre pe obraz/ Şi, cînd nechează, se-nfioară,/ Foşnind pădurile de brazi.// Aburul lor, din nări brumate,/ Închipuie sub geam stafii./ Ei sînt uitarea amanită,/ Sufletul foştilor copii.// Îi văd în bezna nopţii mele,/ De insomnii fără temei,/ Şi mi-e atît de dor de dînşii,/ Cum numai grecilor de Zei…“.

Ion Machidon,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

 

COMENTARII DE LA CITITORI