Misterele lui Rasputin (9)

in Alte știri

Auzind detunătura, conjuraţii dau buzna în încăpere. Lazovert – apelez, şi de data aceasta, la relatarea lui inedită -, se repede la Rasputin şi constată că pulsul încă îi bătea. Îi „ascultă horcăitul“, iar, apoi, se întoarce către prietenii lui, spunînd:

– E în agonie. E ultima fază de comă.

Într-adevăr, imediat după aceea, respiraţia ,,Stareţului” încetează. Nu mai încape nici o îndoială: Rasputin e mort. Cei 5 bărbaţi îl aşează pe un divan din piele roşie şi îi închid ochii. Mai rămîne de dus la bun sfîrşit planul pus la cale. Astfel, ca să inducă în eroare Poliţia, care e posibil să fi urmărit maşina lui Iusupov, s-a hotărît ca Suhotin să poarte şuba şi căciula lui Rasputin. Noaptea, silueta lui ar putea fi luată drept a celuilalt. Lazovert trebuie să-şi reia rolul de şofer. Iusupov îl va însoţi pe falsul Rasputin la el acasă. În ultima clipă, însă, vlăguit de dificila încercare prin care trecuse – şi, cum să nu-l înţelegem?! -, Iusupov le şopteşte că nu mai are putere să-şi întovărăşească prietenii. Intervine, atunci, Dmitri: are aceeaşi talie şi aceeaşi statură ca Felix. El va fi cel care va induce Poliţia în eroare.

Aşadar, în maşina Prinţului se urcă Dmitri, Suhotin, Lazovert. Automobilul porneşte şi dispare în noapte. În Palatul cufundat în tăcere, Purişkevici şi Iusupov au rămas singuri. Puţin cîte puţin, Iusupov îşi vine în fire. Încă e obsedat de imaginea cadavrului care zace, părăsit, în subsol. „Am fost cuprins, deodată – a povestit el, mai tîrziu -, de o vagă nelinişte, şi un impuls irezistibil m-a determinat să cobor în subsol, unde zăcea mortul“. Felix simţea nevoia să vadă, încă o dată, cadavrul lui Rasputin. Coborînd în subsol, se apropie de el şi, deodată, vede, cu groază, cum se ridică pleoapa stîngă a ,,Stareţului”, iar, apoi, cea dreaptă. Rasputin aţinteşte asupra lui Iusupov o privire scăpărînd de ură. Cu o mişcare bruscă, sare în picioare, se aruncă asupra Prinţului şi încearcă să-l sugrume. „Fiinţa aceea – avea să povestească Iusupov -, care a murit otrăvită, cu inima străpunsă de un glonţ, trupul acela, pe care forţele răului păreau să-l fi reînsufleţit, ca să răzbune faptul că suferiseră un eşec, avea ceva atît de înspăimîntător, încît nu pot să-mi amintesc de respectiva scenă fără să mă treacă fiori de groază“. Felix reuşeşte să scape din strînsoarea lui Rasputin, o ia la fugă, pe scară, şi-i strigă, disperat, lui Purişkevici:

– Repede, repede, vino jos! Trăieşte încă!

Deputatul se repede în beci. Uluit, aude un zgomot de paşi grei, care se îndreaptă spre uşa de la intrare. Purişkevici coboară sărind cîte patru trepte deodată. „Ce-am văzut cînd am ajuns jos – povestea el – ar fi putut fi un coşmar, dacă n-ar fi fost însăşi realitatea, una îngrozitoare. Grigori Rasputin, pe care, cu o jumătate de oră înainte, îl văzusem în agonie, zăcînd pe pardoseala din sufragerie, alerga, din toate puterile, poticnindu-se prin zăpada prăfuită a curţii, în direcţia porţii de fier care ne despărţea de stradă…“. Purişkevici îşi scoate revolverul, ţinteşte forma aceea mişcătoare şi apasă, o dată, pe trăgaci – nu nimereşte. A doua oară – nu nimereşte. Cel de-al treilea glonţ îl nimereşte pe Rasputin în spate, şi îl opreşte din drum. Dar, e tot în picioare. Cel de-al patrulea glonţ îl atinge în cap. Se clatină şi cade. Prinţul aleargă spre cadavru şi loveşte, cu bîta – ca într-un delir -, craniul celui căruia i se spusese „omul lui Dumnezeu“. Oasele se sfarmă, sîngele ţîşneşte…

Aşa cum fusese stabilit, după multe ocoluri, ca să-i deruteze pe eventualii poliţişti, Dmitri, Suhotin şi Lazovert au schimbat maşina. Ei se întorc la Palat, ca să ia cadavrul lui Rasputin. Însă, le e dat să afle că toate măsurile de precauţie au dat greş: zgomotul detunăturilor a atras atenţia servitorilor şi, mai cu seamă, a unui agent de Poliţie. Purişkeviei a încercat să-l facă pe poliţist să păstreze tăcerea. Acesta s-a îndepărtat, făgăduindu-i că nu va spune nimic. Dar, cu siguranţă că, atunci cînd avea să afle de dispariţia lui Rasputin, agentul avea să vorbească. Pentru conjuraţi, totul e pierdut. Însă, ce importanţă are asta: trebuie să meargă pînă la capăt. Înfăşoară cadavrul într-o pînză groasă, îl pun în maşină şi o pornesc spre Insula Petrovski. Acolo, lîngă un stîlp al podului cu acelaşi nume, printr-o copcă făcută special în ghiaţă, aruncă acel cadavru. Cînd se va pescui trupul printre gheţurile Nevei, îi vor găsi „braţele şi picioarele legate, strîns, cu nişte frînghii“. Trupul avea „numeroase urme de răni“. Fiica lui Rasputin afirmă, în ,,Amintirile” ei, că tatăl său ar fi fost „mutilat într-un mod infam“. Iată, în final, cea mai fantastică parte: Poliţia a constatat că Rasputin izbutise „să-şi elibereze pe jumătate o mînă, iar plămînii îi erau plini de apă“. ,,Stareţul” murise înecat.

* * *

La 12 martie 1917, a izbucnit revoluţia. La 15 martie, Ţarul Nicolae al II-lea a abdicat. La 21 martie, familia imperială a fost declarată, oficial, prizonieră în Palatul de la Ţarskoe Selo, reşedinţa ei de vară, din apropiere de Petrograd. Peste două zile, la 23 martie, pe la orele 21:00, un grup de soldaţi a pătruns în capela de la Ţarskoe Selo, unde Ţarina Alexandra ţinuse să se odihnească acela pe care ea îl numea „Prietenul“ ei. Mormîntul a fost deschis, iar sicriul a fost scos şi dus în Pădurea Pargolovo, situată la vreo 15 verste de Petrograd. În mijlocul unui luminiş, au desfăcut sicriul, din care răzbătea o duhoare îngrozitoare. Cu ajutorul unor pari, soldaţii au împins cadavrul spre o grămadă de lemne, l-au stropit cu petrol şi i-au dat foc. Acea carne aflată în putrefacţie şi oasele aveau să ardă timp de 6 ore! Ulterior, în lumina zorilor, n-a mai rămas din „ţarul mai presus de toţi ţarii“ decît un pumn de cenuşă, îngropat în zăpadă.

Sfîrşit

Alain Decaux

 

COMENTARII DE LA CITITORI