Misterele morţii lui Benito Mussolini (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Mişcările lui Mussolini de după plecarea lui din Milano, în seara zilei de 25 aprilie 1945, au fost urmărite şi relatate, minut cu minut, de către zeci de persoane care l-au însoţit pe drumul către Lacul Como şi care au reuşit să scape de execuţiile partizanilor şi, ulterior, să-şi scrie memoriile. Cu toate acestea, nimeni nu a fost în stare să explice motivele pentru care Ducele a ales un drum care mergea într-o direcţie total diferită, deşi avea intenţia, aşa cum indică majoritatea celor care l-au urmat, să meargă la „reduta de la Valtellina“, denumită şi RAR, pentru a aştepta sosirea Aliaţilor şi pentru a se preda acestora. De fapt, a fost o alegere absurdă, deoarece calea cea mai scurtă şi mai rapidă de a ajunge la Valtellina era şoseaua care urmărea malul lacului pe latura lui estică, pornind de la Lecce. Aşa-numita „Via Regina”, un drum de coastă, cu peisaje spectaculoase, şerpuitor şi periculos, era controlată de partizanii Brigăzii 52 Garibaldi şi începea la Como, trecînd apoi prin Cernobbio, Moltrasio, Argegno, Cadenabbia, Tremezzo, Menaggio, Musso şi Dongo, ajungînd apoi, în scurt timp, la Colico, prima localitate din Valtellina.

Mulţi istorici au speculat că Mussolini încerca, de fapt, să-şi găsească siguranţa în Elveţia, punîndu-i pe urmăritorii lui pe o pistă falsă, mai degrabă într-o manieră laşă (cîtă vreme aceştia respectau un ordin emis prin radio de către ministrul şi secretarul Partidului Fascist, Alessandro Pavolini, îndreptîndu-se către Como din toate părţile Italiei de Nord). Aceasta a fost o presupunere greşită şi chiar copilărească, deoarece, dacă Mussolini se hotărîse cu adevărat pentru o astfel de desfăşurare a acţiunii, ar fi putut trece în Elveţia în cîteva minute, graniţa fiind aproape lipită de oraşul Como. Pe de altă parte, unii nu reuşesc să înţeleagă de ce ar fi trebuit să aleagă drumul îngust şi şerpuit, care urca dealul de la Menaggio la Grandola, apoi cobora spre Polezza şi Lacul Lugano. De asemenea, unii ar trebui să ştie că Ducele era bine informat despre faptul că patrulele elveţiene de grăniceri fuseseră întărite, cu acea ocazie, cu unităţi armate care aveau ordine să nu permită nimănui să pătrundă pe teritoriul Elveţiei, la solicitarea ambasadorilor american şi englez la Berna.

Dis-de-dimineaţă, pe 26 aprilie, Mussolini, împreună cu doar trei dintre cei mai de încredere însoţitori ai săi, care aveau să sfîrşească în faţa plutonului de execuţie la Dongo (secretarul lui, Luigi Gatti, Nicola Bombacci şi secretarul federal fascist din Como, Paolo Porta), s-au urcat în Alfa lui şi au mers pînă la Menaggio, unde secretarul de partid local, care fusese alertat prin telefon, era pregătit să îl întîmpine. Chiar înainte de a pleca, el i-a informat pe ceilalţi membri ai partidului său (printre care şi pe fiul lui, Vittorio, pe miniştrii guvernului şi pe comandanţii unităţilor militare) că îi aştepta pe toţi, mai tîrziu, la Menaggio, „unde li se vor da noi ordine, la cartierul general fascist”.

Evident că toţi cei care cunoşteau adevăratele intenţii ale lui Mussolini şi, în special, la cine se gîndea şi cu cine plănuia să se întîlnească şi să discute, erau cei trei însoţitori credincioşi, care, în curînd, aveau să fie reduşi la tăcere pentru totdeauna, de salvele armelor. Toţi ceilalţi membri ai convoiului au înţeles că plecările, venirile şi pierderea de timp nu făceau decît să facă situaţia mai periculoasă. Ei simţeau asta, fără să ştie că Mussolini avea în minte un plan bine definit, pentru a se salva pe sine şi pe toţi cei din anturajul său. Oricum, el nu putea să discute despre acest plan, deoarece încă nu ştia dacă va reuşi.

Între timp, faptul că oprirea la Menaggio avea să continue pînă în dimineaţa următoare, demonstrează că Mussolini avea „o întîlnire pe lac”, aşa cum şi-a intitulat cartea Fabio Andriola. Dar cu cine? Răspunsul logic este: cu trimişii lui Churchill, cărora le-ar fi înmînat documentele care erau atît de compromiţătoare pentru prim-ministrul englez şi, aşa cum vom vedea, şi unele obiecte de valoare, de care era nerăbdător să scape.

Imediat după ora 9,00, în dimineaţa zilei de joi, 26 aprilie, cea mai mare parte a convoiului de oficiali fascişti, împreună cu familiile lor, „a invadat” Menaggio. În acel moment, Mussolini probabil înţelesese deja că fusese indus în eroare, cît timp persoana sau persoanele cu care trebuia să se întîlnească nu au apărut. „În timp ce nou-veniţii stăteau de vorbă cu secretarul de partid Castelli, l-au văzut pe Mussolini ieşind dintr-o casă, îmbrăcat în uniformă militară şi cu o mitralieră, îndreptîndu-se către o altă vilă din apropiere, printre localnicii curioşi care mergeau la treburile lor prin oraş”. Ca o pură coincidenţă, la mică distanţă de Menaggio, în centrul localităţii Mezzegra (pe atunci parte a districtului Tremezzina), se afla magnifica reşedinţă deţinută de Sir James Henderson, preşedintele companiei Cucirini Cantoni Coats, una dintre cele mai importante întreprinderi textile din Italia, deţinută în totalitate de către investitori englezi. Sir James era, de asemenea, fondator al Clubului Rotary din Italia şi văr cu Sir Nevile Henderson, ambasadorul englez la Berlin în 1939. Sir James părăsise Italia la începutul războiului, mutîndu-se în învecinata Elveţie, lăsîndu-şi proprietatea pe mîini sigure. De fapt, „nici măcar războiul nu l-ar fi putut separa pe Henderson de creaţia lui. Scoţianul s-a repliat în Elveţia, unde avea un mic birou de observare, reuşind să menţină contactul cu compania Cucirini Cantoni, pentru a-i urmări funcţionarea chiar şi de la distanţă“. Henderson era o persoană foarte importantă în Italia şi fusese preşedinte la Banca d’America e d’Italia, fondator al Camerei de Comerţ anglo-italiene, reprezentant al Bank of England în Italia şi cavaler al Ordinului Sfîntului Grigore cel Mare. Era foarte posibil ca Sir James şi Mussolini să se fi cunoscut dintr-o relaţie din trecut. Vila lui Henderson şi birourile companiei Cucirini Cantoni se aflau la cîteva zeci de metri de locurile în care s-a desfăşurat tragedia lui Mussolini şi a Clarettei Petacci (casa De Maria şi vila Belmonte). Oricum, şi aceste aspecte ar putea fi o coincidenţă ciudată, dar completă.

În timp ce Mussolini îi căuta, încordat şi iritat, pe cei care îi promiseseră că se vor întîlni cu el, dar nu apăruseră, membrilor anturajului lui li s-a cerut, de către prefectul Gatti, secretarul dedicat al Ducelui, să meargă cu automobilele lor la Cadenabbia, unde urma să li se dea noi ordine. „Exista, din partea liderilor, o anumită nerăbdare şi iritare pentru oprirea prelungită, căreia, cu toate acestea, i s-au conformat”. Între timp, situaţia devenea din ce în ce mai complicată şi mai enigmatică, cu fiecare oră care trecea. Nimic – cu excepţia, poate, a unei întîlniri anulate din cauza faptului că, din nou, contactele Ducelui nu au apărut – nu putea genera ordinul absurd ca toată lumea să se deplaseze pînă la Grandola, părăsind Menaggio pentru aproape o jumătate de zi, pentru ca apoi să revină pe malurile lacului fără să fi intervenit nici o altă schimbare. „Coloana s-a întors la Menaggio seara, pe o ploaie calmă. Toată lumea era nervoasă pentru că se irosise o zi întreagă”.

În acel moment, Mussolini a înţeles că englezii îi întinseseră o capcană, dar încă nu-şi închipuia partea cea mai rea. Nu ştia că o puternică unitate motorizată germană, condusă de un ofiţer al cărui nume urma să fie ocolit de către toţi istoricii (Fallmeyer sau Schallmeyer?), îi va da lui Mussolini iluzia că încă se mai putea salva. Oricum, ofiţerul german urma să îl predea pe Mussolini partizanilor din Brigada 52 Garibaldi, conform unui plan bine alcătuit de către comandanţii germani şi Serviciile Secrete engleze. Surpriza totală a lui Edmondo Cione a fost motivată pe larg: „Tot ce a trebuit pentru a opri o coloană de 300 de soldaţi înarmaţi pînă în dinţi au fost o şosea blocată şi 30 de partizani împrăştiaţi din loc în loc”.

Unii au presupus că, de fapt, Mussolini s-a urcat în camionul german purtînd o manta germană, ştiind dinainte că va fi arestat de către partizani, pentru a le da satisfacţia că ei l-au capturat pe Duce, urmînd să se înţeleagă ulterior şi să negocieze cu englezii. Acest tip de scenariu ar putea fi confirmat (autorul acestei cărţi nu are cum s-o facă) de evenimente precum cele descrise de Edmondo Cione şi de ordonanţa Ducelui, Pietro Carradori. Cione a scris următoarele: „Mussolini, care credea în steaua lui norocoasă, a fost găsit într-un camion şi a fost dus în clădirea primăriei, unde a discutat cu primarul şi cu partizanii şi, în ciuda «plictiselii de viaţă» care îl năpădise, a reuşit să îi impresioneze cu elocinţa lui. Totul dădea senzaţia că situaţia se îndrepta către o finalitate normală, o perioadă în închisoare sau într-un lagăr, condamnarea de către un tribunal şi, mai tîrziu, poate chiar o întoarcere acasă”.

Mărturia oferită de Carradori nu este mai puţin surprinzătoare, din moment ce l-a revăzut pe Mussolini în clădirea primăriei din Dongo după ce el, Carradori, fusese capturat de către partizani în urma unui schimb de focuri: „Mussolini a venit la mine îngrijorat şi mîhnit pentru că arătam groaznic. Mi-am adunat ce îmi mai rămăsese din puteri şi l-am salutat cu braţul drept şi în poziţie de drepţi, aşa cum făceam în fiecare dimineaţă la Palazzo Venezia. Şi-a pus mîna pe umărul meu, întrebîndu-mă: «Unde te-au prins, Carradori?». Nu puteam vorbi şi nu am reuşit să-i explic că nu îl abandonasem şi că germanii nu mă lăsaseră să mă urc în acelaşi camion cu el. Abia a avut timp să mă bată cu afecţiune, cu mîna peste mînecă, uşor ca să nu mă rănească, şi să-mi spună: «Curaj, Carradori, curaj, jocul încă nu s-a terminat». Îmi amintesc cuvintele lui ca şi cum tocmai le-am auzit.

Ce încerca să-mi spună? De multe ori, în anii care au trecut, m-am gîndit la acea frază! Tonul era cel al unui om care încă mai avea cărţi în mînecă. Dar care? Astăzi, după mai mulţi ani şi după ce am stat de vorbă cu multe alte persoane, am reuşit să ajung la o imagine foarte clară. Mussolini se gîndea în mod specific la ministrul Educaţiei Naţionale, Carlo Alberto Biggini, căruia îi dăduse un exemplar din dosarul referitor la înţelegerile cu Churchill. După mintea mea, cred că Biggini, căruia, cu siguranţă, partizanii nu i-ar fi făcut niciodată vreun rău, deoarece îi datorau gratitudine şi respect, nu a reuşit să se salveze, deoarece ştia despre aceste secrete politice şi diplomatice, care nu au ajuns niciodată să fie publicate, în nici o împrejurare“. („Vita col Duce“, de Pietro Carradori, pg. 83)

În mod evident, Mussolini se baza, în continuare, pe exemplarele originale ale documentelor pe care le trimisese în Elveţia prin ambasadorul Hidaka, pe cele pe care i le dăduse lui Biggini şi pe cele pe care Claretta Petacci i le dăduse fratelui ei, Marcello, care urma să fie executat din acest motiv, chiar dacă el nu mai avea documentele, acestea fiindu-i confiscate în momentul capturării sale.

Aceste multiple exemplare (fotocopiate şi dactilografiate) ale documentelor l-au determinat pe Churchill, după război, să petreacă mai multe perioade mai întîi la Lacul Como, unde a stat în vila Apraxin din Moltrasio, unde se afla cartierul general al British Army, iar mai apoi la Lacul Garda, unde a stat mult timp pe faleza de la vila Gemma (aceeaşi vilă în care Carlo Alberto Biggini lăsase exemplare ale documentelor pe care i le încredinţase Ducele), şi, în final, pe Lacul Lugano, la Osteno, pe partea italiană, la care se putea ajunge cu uşurinţă dinspre partea elveţiană, de peste drum. Nimeni nu a crezut motivaţia „oficială” oferită pentru ciudatele vacanţe ale învingătorului din cel de-al II-lea război mondial, aceea de a-şi petrece timpul pictînd peisaje. Presa independentă (ziarele elveţiene, de exemplu) a fost prima care a prezentat situaţia în glumă, prin caricaturi în care Churchill era înfăţişat aruncînd documente într-o sobă.

Serviciile Secrete britanice au continuat din răsputeri să se asigure că intraseră în posesia tuturor exemplarelor din documentele compromiţătoare. Dacă era necesar să se plătească sume de bani, cădeau repede de acord (mulţi dintre liderii comunişti au ales să îşi umple portofelele cu lire sterline, în loc să îşi rişte propria piele pentru stăpînii lor ruşi). Dacă, însă, se impuneau măsuri dure, nu ezitau să le ia. Într-un raport către prim-ministrul Alcide De Gasperi, prefectul din Como, Virgilio Bertinelli, a descris modul în care procedau Serviciile Secrete britanice pentru a găsi documentele de care era interesat Churchill. Apoi a descris felul în care el, Bertinelli, în înţelegere cu şeful poliţiei, Grassi, a hotărît să ascundă, în magazia de materiale, încuiată şi nefolosită, a Societăţii de Gimnastică din Como, un dosar cu documente „care erau foarte importante şi care ar putea fi semnificative pentru a explica poziţia lui Mussolini, precum şi pentru a servi drept contragreutate faţă de anumite atitudini posibile ale inamicului-aliat Marea Britanie”. Bertinelli a deschis tapiţeria unui aparat pentru exerciţii, lăsat într-un colţ al camerei. „Nimeni în afară de mine, de Grassi şi de locţiitorul Cappuccio nu a ştiut despre asta. Într-o seară, Cappuccio a fost invitat la cină de nişte ofiţeri englezi, care i-au dat să bea atît de mult, încît nu mai putea să vorbească”. În ziua următoare, pe 22 mai 1945, un ofiţer englez de la Field Security Service a venit la magazia de materiale şi s-a dus direct la aparatul pentru exerciţii. Numele lui era căpitanul Malcom Smith, alias Johnson. Ajutat de un alt ofiţer Smith, i-au arătat custodelui ordinele de a confisca aparatul, apoi „a început să rupă tapiţeria, luînd toate documentele chiar în faţa custodelui”.

Mulţi dintre „vechii locuitori” de la Lacul Como (unde căpitanul Smith a venit să locuiască, după război, împreună cu soţia lui italiancă) îşi amintesc de căpitan ca de unul dintre oamenii cei mai de încredere ai lui Churchill, aproape umbra acestuia. Numele lui iese din nou în evidenţă în legătură cu un plic important, plin cu documente, pe care partizanii l-au luat de la Rachele Mussolini (văduva Ducelui) şi pe care l-au pus într-o cutie solidă, la cazarma unităţii de pompieri din Como. „Dar nici aici plicul preţios nu a rămas prea mult timp. A fost luat pe 31 august 1945, de către acelaşi căpitan Malcom Smith şi înmînat direct lui Churchill, care venise pe malul lacului în acea perioadă, ca să picteze”.

Mai tot timpul, Churchill a pretins că pictează. Iată o anecdotă interesantă, spusă de Andrea De Rossi, care, în acea perioadă, locuia la Lacul Garda, o anecdotă despre o venire a lui Churchill şi una dintre „şedinţele” de pictură de pe faleza lacului, lîngă vila care fusese reşedinţa ministrului Biggini în perioada RSI.

„Şi-a instalat şevaletul şi două umbrele care să-l ferească de soare şi de căldură, apoi şi-a început lucrul. Am urmărit toate pregătirile de la balconul casei mele, aflată cam la 150 de metri depărtare, apoi am văzut oameni care încercau să se apropie, dar erau îndepărtaţi de gardieni. Pictorul şi omul de stat era, prin urmare, complet izolat şi îşi putea vedea liniştit de treabă. Peste cîteva momente, am văzut sosind o barcă mare cu motor, dinspre Fasano. În afară de pilot, barca părea să fie complet goală, dar nu era. În momentul în care barca a ajuns la cîţiva metri de scaunul lui Churchill, din interiorul bărcii, unde se ascunseseră, au apărut brusc cîţiva fotografi, care s-au apucat repede de treabă. Gărzile private au reacţionat imediat, luînd pietre de pe mal şi aruncînd cu ele în barca cu motor. Dar fotografii au avut timp suficient să facă fotografiile, iar barca a plecat în direcţia din care venise. Fotografiile care au fost publicate ulterior în ziare şi reviste erau cu siguranţă cele făcute de pe ciudata barcă cu motor. Pictura a revenit în atenţie în 1992, cînd primăria oraşului Gardone a hotărît să organizeze o expoziţie cu tablouri înfăţişînd Lacul Garda în timpul Secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Printre cele 60 de picturi diverse, împrumutate de la muzee din Franţa, Anglia, Spania, Austria, Olanda şi Elveţia, în afara lucrărilor italiene, a fost inclusă, chiar dacă nu avea o mare importanţă din punct de vedere artistic, ci, mai degrabă, pe criteriul istoric, pictura la care Churchill lucrase în acea vară, pe plaja de la Maderno. Cu toate acestea, un an mai tîrziu, cînd trebuia să se desfăşoare expoziţia, pictura realizată de omul de stat englez nu a fost expusă. Organizatorii au întîmpinat obstacole insurmontabile în eforturile lor de a obţine pictura cu titlu de împrumut. Nici chiar la o expoziţie cuprinzînd principalele lucrări ale lui Churchill, la Sotheby’s, în Londra, între 5 şi 17 ianuarie 1998, pictura cu golful din Maderno nu s-a aflat printre cele prezentate“. („Il Giornale di Brescia“, 2 ianuarie 2001)

Ce făcea Churchill pe acea plajă de pe malul lacului? Picta sau aştepta pe cineva care să îi livreze un pachet cu documente? Cea mai clară confirmare, dacă mai era necesară, constînd în faptul că reprezentanţii Partidului Comunist Italian, începînd cu cei mai importanţi lideri, au preferat să fie de acord cu solicitările lui Churchill, în loc să joace rolul de spioni ai lui Stalin, a venit recent de la Massimo Caprara. Acesta a fost, timp de 20 de ani, secretarul lui Palmiro Togliatti, iar astăzi este un scriitor şi istoric respectat, renunţînd complet la propriul său trecut comunist. Caprara a declarat că au existat contacte secrete între Togliatti şi Churchill, în lunile în care omul de stat englez, în urma discursului său de la Fulton, Missouri, promova o ruptură permanentă între Europa de Vest şi Uniunea Sovietică. Caprara a scris: „Cunosc personal faptul că Togliatti, aşa credincios cum era faţă de obiceiurile Kominternului, unde confidenţialitatea se asigura prin interdicţia de a copia documente, nu a transmis documentele către nimeni (documentele ar fi ajuns, eventual, la biroul lui NDA din Como). El a aşteptat momentul în care se putea folosi cel mai bine de ele, în sensul negocierii, fără aprobarea lui Stalin, direct cu părţile interesate“.

(va urma)

Luciano Garibaldi

(Text reprodus din volumul „Secretele morţii lui Mussolini“)

COMENTARII DE LA CITITORI