Misterele morţii lui Benito Mussolini (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

S-a întîmplat în 1946. Churchill fusese învins la alegerile din iulie 1945, primele care au urmat după sfîrşitul războiului. Din motive obiective, avea interesul să recupereze acea corespondenţă. După ce a devenit, în urma discursului de la Fulton, de la Westminster College, din 1946, liderul blocului mondial antisovietic a făcut o excursie în Italia, al cărei scop aparent era relaxarea şi admirarea peisajelor. În calitate de membru al Parlamentului, se bucura de o libertate de mişcare mult mai mare faţă de perioada în care fusese prim-ministru şi putea urmări mult mai uşor nu numai itinerarul documentelor compromiţătoare, ci şi toate copiile care era posibil să se fi făcut. Churchill a aflat destul de simplu că o copie sau chiar originalele ajunseseră în posesia lui Guglielmo, iar de la el fuseseră trimise liderului Partidului Comunist. Politicianul englez a găsit o cale prin care să se întîlnească, totuşi, cu Togliatti, la ambasada britanică din Roma, unde ministrul italian a fost invitat. Aflasem despre invitaţie şi am fost foarte surprins de faptul că Togliatti s-a dus acolo complet conştient că motivul întîlnirii era unul neobişnuit.

Arhiva lui Churchill, din Londra, atestă faptul că Churchill a vizitat Lacul Garda în 1946. Autorul acestei cărţi a primit un fax de la ambasada britanică din Roma, datat 10 februarie 2000, în care sînt specificate detaliat deplasările lui Churchill. Documentul este semnat de Ann Ashford de la Departamentul de informaţii pentru presă, declarînd că informaţiile au sosit de la Londra, de la arhiva lui Churchill, specificînd şi persoana responsabilă, dl. Gavin. Acelaşi fax ne informează despre deplasările lui Churchill din iulie 1945, din perioada 1949-1951 şi din 1955, precum şi despre călătoriile efectuate de doamna Clementine în Italia. Ştim, de asemenea, că Churchill a prezidat inaugurarea noii ambasade a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din Via XX Settembre 80/A din Roma, ceea ce i-a oferit oportunitatea de a repeta întîlnirile cu liderul comunist italian.

Massimo Caprara continuă: „M-a surprins, în acea vreme, un fapt care se repeta adesea. De fiecare dată cînd venea, după 1946, Churchill cerea foarte insistent să fie fotografiat lîngă Togliatti, mult temutul inamic internaţional, ca şi cum ar fi dorit să le confirme celor din interiorul şi din afara Partidului Conservator, care erau îngrijoraţi despre corespondenţa cu Mussolini, că bomba fusese, în sfîrşit, localizată şi dezamorsată rapid. Ajunsese la una dintre cele două destinaţii. Cel mai periculos potenţial utilizator al documentelor în scopuri negative era, în mod clar, «Ercoli» (Togliatti), care fusese şi încă era puternicul secretar general al Kominternului şi al PCI, precum şi vizitator frecvent al ambasadei britanice, relaţie pe care o cultiva cu grijă, acceptîndu-i toate invitaţiile“.

Pe scurt, comuniştii italieni l-au trădat pe Stalin (care nu ştia nimic despre aceste documente, care îl vizau) pentru a cîştiga prietenia lui Churchill şi a englezilor. Acest lucru indică o alegere făcută de liderul comunist italian în favoarea vestului, cu mult timp înainte de opţiunea atlantică a lui Enrico Berlinguer, secretarul general al PCI în anii 1980, care a renunţat, în sfîrşit, la loialitatea sa faţă de Moscova.

O încheiere dramatică a acestui capitol ar putea fi bombardamentul încă misterios al forţelor aeriene, care a avut loc după sfîrşitul războiului şi care a avut ca ţintă un hotel de lîngă Lacul Como, unde cineva încerca să îi „păcălească” pe englezi, refuzînd să le predea documentele pe care le căutau cu ardoare. S-a întîmplat în orele şi zilele imediat următoare execuţiilor de la Dongo, ale lui Mussolini şi Clarettei Petacci, a fratelui ei, Marcello Petacci, a miniştrilor care făceau parte din anturajul şefului guvernului fascist şi a altor cîtorva persoane complet nevinovate. La ora exactă 22,00, pe 30 aprilie, două bombe au lovit direct Hotelul Bazzoni din Tremezzo, aflat la o distanţă foarte mică de Vila Henderson şi de locul execuţiei lui Mussolini şi a Clarettei Petacci. Hotelul era plin cu lideri ai Rezistenţei italiene şi, printre aceştia, cel mai probabil se afla cineva bine cunoscut Serviciilor Secrete britanice. Au fost multe victime, morţi şi răniţi, iar numărul exact nu a fost cunoscut niciodată, deoarece întreaga chestiune a fost îngropată rapid printre alte ştiri despre război. Ziarele influenţate de CLN au scris că fusese o răzbunare germană pentru execuţia lui Mussolini. Un avion german care ar fi decolat de pe un aerodrom neidentificat ar fi lansat bombele în semn de dispreţ faţă de luptătorii partizani. Este incredibil că s-a putut difuza o explicaţie atît de nebunească şi că a fost crezută, practic, pînă în zilele noastre. Cu numai o zi înainte, pe 29 aprilie, reprezentanţii forţelor armate germane din Italia semnaseră capitularea în faţa forţelor anglo-americane, la Palatul Regal din Caserta (lîngă Napoli). Dar asta nu ar fi deloc surprinzător, cîtă vreme atît de mulţi italieni deveniseră convinşi de multe alte absurdităţi, inclusiv de amabilitatea comunismului bolşevic.

Adevărul a ieşit la iveală, cel puţin parţial, în 1990. Persoana care l-a dezvăluit a fost un martor excepţional, Urbano Lazzaro, partizanul cunoscut sub numele „Bill”, omul care l-a arestat pe Mussolini pe 27 aprilie, în piaţa principală din Dongo. Bill a ţinut cele două serviete valoroase ale Ducelui care conţineau documente, dar nu pentru mult timp. După ce au trecut prin mîinile mai multor persoane, au ajuns în final la Luigi Canali („căpitanul Neri”), comandantul unităţii de partizani, care, la rîndul lui, le-a trimis mai departe liderilor locali ai partidului său, PCI. Acei mari şi mici străjeri ai partidului, care leneveau prin barul hotelului Bazzoni, au crezut cu naivitate că pot trage pe sfoară Serviciile Secrete britanice.

Bill declară în mărturia lui dramatică: „În acel moment, eram în grădina vilei contelui Sebregondi din Domaso, discutînd cu un maior englez. Amîndoi am auzit motoare de avion huruind deasupra. L-am întrebat ce se întîmplă şi ce ar putea căuta aici avioane germane. Maiorul mi-a răspuns că nu erau germane, ci engleze, şi că sînt două avioane. L-am privit uimit şi l-am întrebat cum poate să le recunoască noaptea. «Nu e nevoie să le văd. Un pilot veteran ca mine poate să recunoască foarte uşor un avion numai după zgomotul motorului. Credeţi-mă, sînt două avioane britanice». Brusc, am văzut lacul luminat de două flăcări extrem de puternice. L-am întrebat dacă aveau legătură cu sărbătorirea eliberării. Maiorul nu mi-a răspuns, părînd tulburat. Cîteva minute mai tîrziu, cînd flăcările încă ardeau, am auzit două explozii îngrozitoare. «De ce au făcut englezii asta? De ce?», l-am întrebat furios, în timp ce maiorul arăta din ce în ce mai deprimat. «Nu ştiu, nu ştiu. Poate că am greşit eu. Nu sînt englezi. Războiul s-a terminat în Italia»“. („Dongo, o jumătate de secol de minciuni“, de Urbano Lazzaro, 1993, pg. 131)

Pînă la acest punct, am reconstruit evenimentele pe baza mărturiilor disponibile. Trebuie să reţinem însă că mai există unele persoane de neînduplecat, care sînt convinse că adevărul este altul şi că, de fapt, conducerea PCI nu a ascuns scrisorile Mussolini-Churchill de sovietici, ci, din contră, le-au trimis originalele, dar după ce au făcut cîteva copii pentru a i le vinde „pe bază de abonament” prim-ministrului britanic.

În peisajul larg al celui de-al II-lea război mondial, moartea lui Mussolini este văzută ca nimic mai mult decît un episod marginal, exemplu textul clasic, aparţinîndu-i lui Sir Basil Liddell Hart, care o descrie astfel: „Americanii se mişcau din ce în ce mai rapid şi ocupaseră Verona cu o zi în urmă. În ziua precedentă, pe 25 aprilie, conducerea a fost preluată de un general provenit din rîndurile partizanilor, iar germanii de pretutindeni au început să fie atacaţi de partizani. Toate trecătorile alpine erau blocate pe 28 aprilie, ziua în care Mussolini şi amanta lui, Claretta Petacci, au fost prinşi şi împuşcaţi de o bandă de partizani lîngă Lacul Como”. Istoricul francez I.M. Chassin, autorul lucrării „Histoire de la Seconde Guerre Mondial“, nici măcar nu menţionează moartea fondatorului fascismului. Nu există nici măcar un rînd despre acesta în capitolul referitor la sfîrşitul războiului pe frontul italian.

În ceea ce îl priveşte pe Winston Churchill, în lucrarea lui monumentală, în şase volume, „The Second World War“, acesta alege să rezume tragedia, la care nu avusese nici cea mai mică dorinţă să participe, în mai puţin de o jumătate de pagină:

„Seara, urmat de un convoi de 30 de vehicule în care se afla majoritatea liderilor supravieţuitori ai fascismului italian, a ajuns la prefectura din Como. El nu avea nici un plan coerent, iar discuţiile au devenit inutile, fiecare vorbind pentru el însuşi. Însoţit de o mînă de susţinători, s-a alăturat unui mic convoi german, care se îndrepta spre frontiera cu Elveţia. Comandantul coloanei nu era îngrijorat de eventualele conflicte cu partizanii italieni. Ducele a fost convins să îmbrace o manta şi o cască de protecţie germane. Micul grup a fost, însă, oprit de către patrulele de partizani. Mussolini a fost recunoscut şi luat în custodie. Ceilalţi membri, printre care şi amanta lui, domnişoara Petacci, au fost şi ei arestaţi. La indicaţiile comuniştilor, în ziua următoare, Ducele şi amanta lui au fost luaţi cu o maşină şi împuşcaţi. Trupurile lor, alături de altele, au fost trimise la Milano şi atîrnate cu capul în jos, cu cîrlige pentru carne, într-o benzinărie din Piazzale Loreto, loc în care mai mulţi partizani italieni fuseseră împuşcaţi în public, cu puţin timp în urmă. Asta a fost soarta dictatorului italian. Mi-a fost trimisă o fotografie cu scena finală şi am fost profund şocat. Dar lumea a fost scutită, cel puţin, de un Nürnberg italian“.

Sfîrşit

Luciano Garibaldi

(Text reprodus din volumul „Secretele morţii lui Mussolini“)

Misterele morţii lui Benito Mussolini (1)

COMENTARII DE LA CITITORI