Misteriosul Conte de Saint-Germain trăieşte, oare, şi astăzi? (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Marele iluminist şi rozicrucian care s-a autointitulat Contele de Saint-Germain este, în mod indiscutabil, cea mai enigmatică personalitate a Istoriei moderne. Numele său era într-o asemenea măsură un sinonim al misterului, încît enigma adevăratei sale identităţi a rămas neelucidată nu doar pentru contemporanii săi, ci şi pentru cercetătorii de mai tîrziu. Nimeni nu a i-a pus la îndoială sîngele albastru sau rangul ilustru. Întreaga lui personalitate purta amprenta de neşters a unei educaţii alese. Graţia şi demnitatea ce caracterizau conduita contelui, laolaltă cu calmul perfect, păstrat în orice situaţie, certificau rafinamentul înnăscut şi cultura unui om obişnuit cu rangul înalt. O publicaţie londoneză face următoarea remarcă în legătură cu originea sa: „A spus el adevărul, la bătrîneţe, protectorului şi admiratorului său entuziast, Principele Karl von Hesse Kassel? Potrivit relatării făcute de acest prieten al său, Saint-Germain era fiul prinţului Rakoczy de Transilvania şi al primei sale soţii, ce făcea parte din familia Takely“.

„În perioada copilăriei a fost pus sub protecţia ultimului descendent al familiei Medici (Gian Gastone). Cînd a crescut şi a aflat că cei doi fraţi ai săi, fii ai prinţesei Hesse Rheinfels de Rothenburg, au primit numele de Saint Charles şi Saint Elizabeth, a hotărît să ia numele fratelui lor sfînt: Saint Germanus. Care era adevărul? Un singur lucru este cert: că Saint-Germain a fost protejatul ultimului vlăstar al familiei Medici“.

Caesare Cantu, bibliotecar la Milano, întăreşte, şi el, ipoteza apartenenţei contelui la familia Rakoczy, adăugînd, în valoroasa monografie ,,Contele de Saint-Germain: Secretul Regilor”, că Saint-Germain a fost educat la Universitatea din Sienna. Autorul Cooper-Oakley înşiruie cele mai importante nume sub care acest personaj uluitor s-a ascuns, între anii 1710 şi 1822: „În tot acest răstimp, îl vedem pe Saint-Germain ca marchiz de Montferrat, conte de Bellamare, sau Aymar – la Veneţia, cavaler Schoening – la Pisa, cavaler Weldon – la Milano şi Leipzig, conte Saltikov – la Geneva şi Leghorn, principe Tzarogy – la Schwalback şi Triesdorf, prinţ Rakoczy – la Dresda, şi conte de Saint-Germain – la Paris, Haga, Londra şi Sankt Petersburg“.

Acestei liste i se poate adăuga faptul că a existat o tendinţă printre scriitorii mistici să îl lege de misteriosul Conte de Gabalais, care a apărut la Mînăstirea Villiers şi a ţinut mai multe discursuri despre spiritele sub-pămîntene. Nu este imposibil nici ca el să fie una şi aceeaşi persoană cu remarcabilul senior Gualdi, despre ale cărui fapte povesteşte H. Jennings, în cartea sa ,,Rozicrucienii: riturile şi misteriile lor”. Saint-Germanin este bănuit, de asemenea, de a fi fost acelaşi cu Contele Hompesch, ultimul Mare Maestru al Cavalerilor de Malta. Ca înfăţişare, Contele de Saint-Germain a fost descris astfel: de statură medie, bine proporţionat la trup, cu trăsături regulate şi plăcute. Tenul era uşor măsliniu, iar părul, negru, pe care, de multe ori, îl pudra. Se îmbrăca simplu, de obicei, în negru, dar hainele erau bine croite şi de cea mai bună calitate. Ochii lui aveau o mare putere de fascinaţie şi cei pe care el îi privea erau profund impresionaţi. După cum a relatat Madame de Pompadour, Saint-Germain susţinea că posedă secretul tinereţii veşnice şi, într-o anumită împrejurare, a afirmat că a cunoscut-o personal pe Cleopatra, iar, altădată, că „a discutat în mod intim cu Regina din Saba“. Dacă nu ar fi fost personalitatea sa izbitoare şi puterile, aparent, supranaturale, contele ar fi fost considerat nebun. Dar geniul lui transcendent era atît de evident, încît a fost numit, un excentric.

Din „Amintirile“ Mariei Antoaneta, legate de contesa d’Adhemar, avem o excelentă descriere a contelui, pe care Frederic cel Mare îl numeşte „omul care nu moare“: „În 1743 s-a răspîndit zvonul că un străin, nespus de bogat, judecînd după splendoarea bijuteriilor sale, tocmai a sosit la Versailles. De unde venea? – nimeni nu a putut afla. Figura lui era frumos sculptată, avea mîinile delicate, iar labele picioarelor erau mici. Armonia picioarelor era sporită de ciorapii de mătase, bine ajustaţi, pe care îi purta. În partea de jos, hainele erau croite foarte strîmt, sugerînd o rară perfecţiune a formei. Zîmbetul lui dezvăluia nişte dinţi minunaţi, bărbia îi era adîncită de o gropiţă frumoasă, părul lui era negru, iar privirea, blîndă şi pătrunzătoare. Şi, oh, ce ochi! Nu am văzut niciodată ochi mai fascinanţi ca ai lui. Ca vîrstă, arăta de vreo 40, sau 45 de ani. Era adesea văzut în apartamentele regale particulare, unde, la începutul anului 1768, avea acces neîngrădit“.

Contele de Saint-Germain era recunoscut ca un remarcabil erudit şi lingvist al vremii sale. Înzestrarea lui lingvistică atingea supraomenescul: vorbea germana, engleza, italiana, portugheza, spaniola, franceza, cu un accent piemontez, dar şi greaca, latina, sanscrita, araba şi chineza. Se exprima în toate aceste limbi cu o asemenea fluenţă, încît în fiecare ţară în care se ducea era acceptat ca nativ. Iată ce scrie, în acest sens, un autor din acea vreme: „Învăţat, vorbind admirabil orice limbă civilizată, un mare muzician şi un excelent chimist, el juca rolul unui copil-minune – şi îl juca perfect“.

Chiar şi cei mai neobosiţi detractori ai săi recunoşteau că Saint-Germain poseda cunoştinţe aproape incredibile în fiecare domeniu al cunoaşterii. Doamna de Pompadour îi laudă geniul în următoarele cuvinte: „O cunoaştere aprofundată a tuturor limbilor, antice şi moderne; o memorie prodigioasă; o erudiţie ale cărei străluciri puteau fi sesizate printre capriciile conversaţiei, care era, întotdeauna, de divertisment şi, ocazional, foarte serioasă; o capacitate inepuizabilă de a diversifica tonul şi subiectele discuţiei, de a fi mereu proaspăt şi de a introduce neprevăzutul în cele mai triviale discursuri – toate acestea făceau din el un vorbitor strălucit. Cîteodată, el repovestea unele anecdote ale Curţii de Valois sau ale prinţilor mai îndepărtaţi cu o asemenea acurateţe a detaliului încît reuşea să creeze iluzia că fusese el însuşi martor ocular al acelor întîmplări. A călătorit în întreaga lume, iar regele asculta atent istorisirea peregrinărilor lui în Asia şi Africa şi poveştile legate de întîmplări de la Curţile Rusiei, Turciei şi Austriei. El părea să cunoască secretele fiecărei Curţi mai mult decît chiar miniştrii regelui“.

Contele de Saint-Germain era ambidextru, iar această însuşire era într-atît de dezvoltată, încît el putea să scrie, simultan, acelaşi text, cu ambele mîini. Cînd cele două foi de hîrtie erau aşezate, după aceea, una deasupra celeilalte şi, apoi, luminate din spate, scrisul de pe ambele foi se suprapunea perfect. El putea repeta, după o singură citire conţinutul unor pagini tipărite. Pentru a demonstra că cele două emisfere ale creierului său puteau lucra independent, a scris o scrisoare de dragoste cu mîna dreaptă şi un set de versuri mistice cu cea stîngă, ambele texte, în acelaşi timp. El cînta, de asemenea, minunat.

Printr-o capacitate înrudită cu telepatia, acest om remarcabil putea să perceapă faptul că prezenţa lui era cerută într-un oarecare oraş îndepărtat sau într-o anume ţară; în legătură cu această însuşire a lui, s-a reţinut că avea obiceiul, deconcertant, de a apărea în propriile apartamente, sau în locuinţele prietenilor săi fără să mai recurgă la metoda convenţională, aceea a intrării pe uşă. Devenise, în urma unor circumstanţe ciudate, patron al căilor ferate şi al navelor cu aburi. Franz Graeffer, în cartea sa, intitulată ,,Amintiri din Viena”, povesteşte următorul incident din viaţa uimitorului conte: „Saint-Germain a intrat atunci, treptat, într-o stare solemnă. Pentru cîteva secunde, a devenit rigid ca o statuie; ochii lui, care erau expresivi dincolo de cuvinte, au căpătat un aspect mat şi s-au făcut incolori. Dar, aproape instantaneu, întreaga lui fiinţă a revenit la viaţă. A făcut o mişcare cu mîna, ca în semn de plecare, apoi a spus: «Plec (ich scheide), nu mă vizitaţi. Mă veţi mai vedea încă o dată. Mîine seară voi fi plecat; prezenţa mea este necesară în Constantinopol, apoi în Anglia, pentru a pregăti acolo două invenţii pe care le veţi avea în secolul următor – trenurile şi vapoarele»“.

Ca istoric, contele avea o cunoaştere uimitoare a tot ceea ce existase înainte cu 2.000 de ani, iar în amintirile lui descria, cu detalii precise, evenimente din secolele trecute, în care el jucase roluri importante. Vorbea despre scene de la Curtea lui Francisc I ca şi cînd ar fi asistat la ele, descriind, cu exactitate, apariţia regelui, imitîndu-i vocea, purtarea şi vorbirea. În acest fel, îşi mulţumea publicul şi cu poveşti plăcute despre Ludovic al XlV-lea şi îi stîrnea imaginaţia cu descrieri vii ale locurilor şi oamenilor din alte timpuri.

Cei mai mulţi dintre biografii lui Saint-Germain au notat obiceiurile lui speciale în privinţa mîncării. El a declarat că era vorba de o dietă, combinată cu un elixir miraculos, care constituia adevăratul secret al longevităţii. Cu toate că era invitat la cele mai somptuoase banchete, el refuza hotărît orice mîncare, în afară de cea special preparată pentru el, şi potrivit reţetelor lui. Mîncarea consta, în cea mai mare parte, din făină de ovăz, pulpe de pui şi carne albă de pasăre. Se ştie că doar rareori gusta puţin vin şi că, întotdeauna, lua cele mai precaute măsuri, spre a e evita posibilitatea contactării unei răceli. Invitat, frecvent, la cină, el îşi consacra timpul în care ar fi trebuit să mănînce ca să-i desfete pe ceilalţi oaspeţi cu poveşti despre magie şi vrăjitorie, cu aventuri incredibile în locuri îndepărtate şi cu episoade intime din vieţile personajelor de rang înalt. Într-una dintre poveştile lui despre vampiri, Saint-Germain a menţionat, într-un mod voalat, că deţinea bagheta, sau toiagul cu care Moise a făcut să ţîşnească apă din stîncă, adăugînd că acesta îi fusese arătat, la Babilon, în timpul domniei lui Cyrus cel Mare. Chiar şi autorii memoriilor recunosc că nu dau crezare deplină tuturor afirmaţiilor contelui; de regulă, ne asigură ei, cele mai multe dintre povestirile lui ar trebui să fie privite fără veşmîntul în care au ele fost prezentate. Pe de altă parte, informaţia lui era atît de precisă, iar învăţătura sa, atît de transcendentă, în orice privinţă, încît cuvintele pe care contele le rostea aveau greutate şi puterea de a convinge. Odată, povestind o anecdotă despre propriile lui experienţe, dintr-o perioadă de timp mai îndepărtată, şi nereuşind să-şi amintească precis ceea ce el considera a fi un amănunt relevant, s-a întors către valetul lui şi a spus: „Nu cumva greşesc, Roger?“. Acesta a răspuns, pe dată: „Domnul conte uită că sînt alături de domnia-sa doar de 500 de ani. Nu puteam, aşadar, să fiu prezent la acea întîmplare. Trebuie să fi fost acolo predecesorul meu”.

Cele mai mici fapte ale unui om atît de neobişnuit cum era Saint-Germain trebuie, bineînţeles, să fie notate cu meticulozitate. Sînt disponibile cîteva informaţii interesante şi amuzante referitoare la locuinţa pe care o deţinea la Paris. Avea 2 valeţi de cameră: primul era Roger, cel deja menţionat, iar cel de-al doilea, un parizian, angajat pentru a-l ajuta să cunoască oraşul şi alte informaţii locale folositoare. Pe lîngă aceştia, mai avea, ca servitori, 4 lachei, îmbrăcaţi în livrele colorate, ornate cu şnururi de aur. Închiria o trăsură, cu 500 de franci pe lună. Cum adesea îşi schimba îmbrăcămintea, poseda o colecţie bogată şi costisitoare de vestoane şi jiletci, care nu era cu nimic mai prejos de mulţimea de butoni, agrafe, ceasuri, inele, lanţuri, de diamante şi alte pietre preţioase de care dispunea şi pe care le schimba în fiecare săptămînă. Într-o zi, întîlnindu-l pe Saint-Germain la cină, baronul Gleichen s-a aventurat să aducă, drept subiect de discuţie, Italia, ceea ce a fost de natură să îl mulţumească pe Saint-Germain, care, întorcîndu-se spre el, a remarcat: „Am o mare simpatie pentru dvs. şi, de aceea, vă voi arăta o duzină de tablouri, pictate într-o manieră pe care nu aţi văzut-o în Italia“. Gleichen va mărturisi, mai tîrziu, senzaţia pe care a încercat-o: „De fapt, el aproape că s-a ţinut de cuvînt, pentru că toate tablourile pe care mi le-a arătat se remarcau prin caracterul lor unic, ori prin arta lor perfectă, ceea ce le făcea mai interesante decît multe opere de primă mînă. Mai presus de toate era o «Sagrada Familia», de Murillo, care o egala, în frumuseţe, pe aceea a lui Rafael, de la Versailles. Însă el mi-a arătat şi alte minunăţii – o mare cantitate de bijuterii şi de diamante colorate, de o mărime extraordinară şi perfect şlefuite. M-am gîndit că erau comorile Lămpii Fermecate. Printre nestemate sale, se aflau un opal, de o mărime nemaivăzută, şi un safir alb, de dimensiunea unui ou, şi care, prin strălucirea lui, întrecea toate celelalte geme. Mă laud cu faptul că sînt un bun cunoscător în materie de pietre preţioase, însă pot afirma că a fost imposibil să găsesc vreun motiv de a mă îndoi de autenticitatea lor, cu atît mai mult cu cît nu erau montate“.

Asemenea unui avizat critic de artă, Saint-Germain putea detecta cele mai măiestrite falsuri. El însuşi pictase mult, obţinînd o incredibilă strălucire a culorii. A avut atîta succes, încît Vanloo, artistul francez, l-a implorat să-i divulge secretul pigmenţilor pe care îi folosea, însă el a refuzat. I se atribuie, de asemenea, rezultate uimitoare în pictarea bijuteriilor, prin folosirea unui amestec format din vopsele şi o pudră din perle. Din păcate, nu se ştie ce s-a întîmplat cu nepreţuita colecţie de picturi şi bijuterii a contelui, după moartea, sau dispariţia lui. Este posibil ca această îndemînare pe care o avea în folosirea elementelor chimice să fi decurs din cunoaşterea modalităţii de preparare a vopselei fosforescente, aşa cum este ea, astăzi, utilizată şi aplicată pe cadranele ceasului. Cunoştinţele lui de chimist erau atît de profunde, încît reuşea să îndepărteze impurităţile din diamante şi smaralde, lucru pe care chiar l-a făcut, la cererea lui Ludovic al XV-lea, în 1757. Geme de mică valoare erau, astfel, transformate în pietre preţioase de primă calitate, după ce acestea rămîneau, pentru puţin timp, în posesia lui. El făcea frecvent acest din urmă experiment, dacă luăm drept reale afirmaţiile prietenilor lui. Există, de asemenea, o poveste, foarte populară, din care aflăm că Saint-Germain obişnuia să pună pietre preţioase pe biletele care indicau locurile invitaţilor, la banchetele pe care le dădea. La Curtea de la Versailles, Contele de Saint-Germain a fost pus faţă în faţă cu o doamnă mai în etate, şi anume Contesa de Gergy. Văzîndu-l, aceasta s-a tras înapoi, plină de uimire, şi între cei doi avut loc următoarea discuţie: „Acum 50 de ani, a spus contesa, am fost ambasadoare la Veneţia şi îmi amintesc că, acolo, v-am văzut uitîndu-vă exact cum vă uitati acum, doar că eraţi, poate, ceva mai în vîrstă; însă observ că aţi întinerit de atunci“. Saint-Germain, făcînd o plecăciune în faţa contesei, a răspuns cu demnitate: „M-am considerat mereu fericit, pentru că pot să mă fac agreabil doamnelor“. Doamna de Gergy a continuat: „În acea vreme vă numeaţi Marchizul Balletti“. Contele s-a plecat din nou şi a replicat: „Memoria Contesei Gergy este tot atît de bună cum era acum 50 de ani“. Contesa a zîmbit: „Aceasta o datorez unui elixir pe care mi l-aţi dat la prima noastră întîlnire. Sînteţi, cu adevărat, un om extraordinar“. La care Saint-Germain, cu o expresie gravă pe chip, a întrebat-o: „Acest Marchiz Balletti avea reputaţie rea?“. „Dimpotrivă, a răspuns contesa, era foarte bine privit“. Contele şi-a scuturat umerii cu expresivitate, spunînd: „Bine, cum nimeni nu se plînge de el, îl adopt, de bună voie, ca bunic al meu“.

Contesa d’Adhemar a fost prezentă de-a lungul întregii conversaţii şi îşi oferă mărturia pentru acurateţea fiecărui detaliu.

La rîndul ei, Du Hausset, una dintre doamnele de companie ale Marchizei de Pompadour, avea să scrie, ceva mai tîrziu, despre uluitorul om care era, adeseori, chemat la stăpîna ei. Ea îşi aminteşte o conversaţie care a avut loc, în acel cadru, între Pompadour şi Saint-Germain: „Este adevărat, doamnă, că am cunoscut-o pe Contesa de Gergy cu mult timp în urmă“, a afirmat contele, liniştit. „Dar, dacă aşa stau lucrurile, a răspuns marchiza, trebuie să aveţi acum mai mult de 500 de ani!“. „Nu este imposibil – a replicat contele, cu un zîmbet uşor enigmatic – însă admit că este de-a dreptul imposibil ca această doamnă, pentru care am un respect infinit, să spună absurdităţi”. Răspunsuri precum acesta l-au făcut pe Gustave Bord să scrie despre Saint-Germain astfel: „El permite ca un anume mister să plutească asupra sa, un mister ce trezeşte curiozitate şi simpatie. Fiind un virtuoz în arta generării confuziei, el nu spune nimic care să fie neadevărat. Are acel dar, foarte rar, de a rămîne tăcut şi de a profita din plin de această înzestrare“.

Dar, să ne întoarcem la povestea doamnei Du Hausset. „I-aţi dat Contesei de Gergy – a insistat Marchiza de Pompadour – un elixir, surprinzător prin efectele sale; ea pretinde că, vreme îndelungată, a arătat ca o tînără ce nu avea mai mult de 24 de ani. De ce nu îi daţi ceva asemănător şi Regelui?“. Saint-Germain a lăsat să i se aştearnă pe faţă o expresie ce simula groaza: „Ah! Doamnă, ar trebui să fiu cu adevărat nebun să-mi propun să-i dau Regelui un drog necunoscut!“. Contele era în relaţii foarte amicale cu Ludovic al XV-lea, cu care avea lungi discuţii pe tema pietrelor preţioase – mai ales cu privire la prelucrarea şi purificarea lor. Ludovic era amuzat şi din ce în ce mai încîntat. Pînă atunci, nici un om nu încălcase atît de puternic tabu-urile sacre de la Versailles.

Întreaga Curte era răvăşită, iar miracolele se aflau la ordinea zilei. Curteni cu averi epuizate vedeau cum se multiplică, în mod magic, aurul lor, şi doamne cu vîrstă incertă aveau parte de tinereţea visată şi de favoruri, recăpătate cu ajutorul elixirelor născocite de omul misterului. Este uşor să înţelegi cum un om cu un caracter atît de fascinant putea alunga plictiseala unui suveran care îşi petrecuse viaţa sacrificîndu-se modelor şi cutumelor regale şi care fusese privat, prin poziţia pe care o avea, de plăcerea muncii oneste. Dar, şi în acest caz, conducătorii devin victime ale capriciilor momentului. Ludovic însuşi era cufundat în alchimie şi în alte arte oculte. Este adevărat, regele era doar un diletant, a cărui voinţă nu era îndeajuns de puternică încît să îl lege de un scop final, dar Saint-Germain a apelat la cîteva calităţi naturale ale lui Ludovic.

Fondul de cunoaştere al contelui, priceperea cu care punea faptele în conexiune, spre amuzamentul şi edificarea audienţei, misterul care înconjura apariţiile şi dispariţiile sale, priceperea lui desăvîrşită, ca maestru în arte şi ştiinţe, ca să nu mai vorbim despre bijuteriile şi bogăţia lui, toate acestea l-au făcut îndrăgit de rege. Dacă Ludovic ar fi profitat de pe urma înţelepciunii şi a avertismentelor profetice ale misteriosului conte, domnia Terorii ar fi putut fi prevenită. Saint-Germain a fost, întotdeauna, protectorul, dar niciodată, protejatul. Ludovic găsise, în persoana contelui, diplomatul care nu era viclean.

Marchiza de Pompadour scrie: „El a îmbogăţit Cabinetul Regelui cu picturile lui Velasquez şi Murillo, şi i-a arătat Marchizei cele mai preţioase şi neasemuite nestemate. Căci acest om unic trecea drept fabulos de bogat şi împărţea diamante şi bijuterii cu o generozitate uimitoare“.

Nu într-o măsură mai mică, o dovadă admirabilă a geniului contelui o constituiau capacitatea de înţelegere a situaţiei politice a Europei şi priceperea desăvîrşită cu care el reuşea să pareze loviturile adversarilor săi diplomatici. În permanenţă, purta cu sine scrisori de recomandare, care îi facilitau intrarea în cele mai exclusiviste cercuri ale nobilimii europene. În timpul domniei lui Petru cel Mare, Contele de Saint-Germain a fost în Rusia, iar între anii 1737 şi 1742, s-a aflat la Curtea Şahului din Persia, ca oaspete de onoare. Pe tema călătoriilor lui, Una Birch scrie: „Călătoriile Contelui de Saint-Germain s-au întins pe o lungă perioadă de timp şi au acoperit o mare diversitate de ţări. Din Persia pînă în Franţa şi de la Calcutta la Roma, era cunoscut şi respectat. Horace Walpole vorbea cu el, la Londra, în 1745; Clive l-a cunoscut în India, în 1756; doamna d’Adhemar afirmă că l-a întîlnit la Paris, în 1789, la 5 ani după presupusa lui moarte, în timp ce alţi oameni pretind că au avut conversaţii cu el pe la începutul Secolului al XIX-lea. Se afla în relaţii familiare şi intime cu capetele încoronate ale Europei şi era prietenul de onoare al multor oameni distinşi, de toate naţionalităţile. El este menţionat chiar şi în memoriile şi în scrisorile acestora şi, întotdeauna, drept un om al misterului. Frederic cel Mare, Voltaire, doamna de Pompadour, Rousseau, Chatham şi Walpole, toţi cei care îl cunoşteau personal, se întreceau în curiozitate cu privire la originea lui. De-a lungul multor decenii, el a fost în atenţia lumii, dar nimeni nu a reuşit să descopere de ce a apărut ca agent iacobin la Londra, conspirator la Petersburg, alchimist şi cunoscător în materie de artă la Paris, sau ca general rus la Napoli. Iar şi iar, curteanul care îşi ascunde acţiunile este dat la o parte, şi-l putem vedea cîntînd la vioară în camera de muzică de la Versailles, stînd la taclale cu Horace Walpole, la Londra, citind în biblioteca lui Frederic cel Mare, la Berlin, ori conducînd întruniri iluministe în peşteri, pe malurile Rinului“.

Şi în domeniul muzicii, Saint-Germain era un maestru. În timp ce la Versailles susţinea, frecvent, concerte de vioară, în cel puţin o împrejurare din timpul aventuroasei sale vieţi, el a condus o orchestră simfonică, fără partitură. La Paris, Saint-Germain era diplomat şi alchimist, la Londra era muzician. Aceeaşi autoare, Una Birch, scrie: „El a lăsat o înregistrare muzicală în urma lui, pentru a aminti poporului englez de călătoria pe care a făcut-o în această ţară. Multe dintre compoziţiile sale au fost publicate de Walsh, în «Catherine Street, Strand», unde a apărut şi primul lui cîntec englezesc: «Oh, wouldst thou know what sacred charms» (Oh, dacă ai şti ce de minunăţii s-au întîmplat). Părăsind Londra, el i-a încredinţat lui Walsh anumite partituri, cum ar fi «Iov, when he saw», precum şi arii extrase din mica lui operă «L’Inconstanza Deluza», ambele compoziţii fiind publicate în timpul absenţei lui din Anglia. Cînd s-a întors, în 1760, Saint-Germain a dat lumii multe alte cîntece noi, urmate, în 1780, de un set de solo-uri pentru vioară. Era un artist muncitor şi capabil, atrăgînd o mare parte din atenţia publicului asupra sa, atît în calitate de compozitor, cît şi în aceea de executant“.

Un vechi ziar englezesc, „Cronica londoneză“, în ediţia sa din iunie 1760, publică următoarea anecdotă: „Cît priveşte muzica, (contele de Saint-Germain) nu numai că interpreta, dar şi compunea; şi le făcea, pe amîndouă, la un nivel înalt. Mai mult decît atît, dar adevăratele lui idei erau puse în acord cu arta; şi, în acele lucruri care nu aveau legătură cu muzica, el găsea mijloace să se exprime pe sine în termeni figurativi, deduşi din această ştiinţă. Nu putea exista un mod mai artistic de a-şi manifesta atenţia faţă de acest subiect. Îmi amintesc un incident care a produs o impresie puternică asupra memoriei mele. Am avut onoarea să mă aflu la o serată a doamnei X, care adăuga multor altor calităţi ale sale un gust pentru muzică atît de delicat, încît era aleasă ca judecător în disputa dintre maeştri. Acest străin se afla şi el la petrecere, iar, spre seară, a venit cu aerul lui cunoscut, liber şi politicos, dar mai grăbit decît în mod obişnuit, şi astupîndu-şi, cu degetele, urechile. Înţeleg lesne că, în cazul majorităţii oamenilor, aceasta ar fi fost o atitudine total lipsită de eleganţă şi de politeţe, şi mă tem că ea s-ar fi constituit într-o intrare lipsită de demnitate; dar el avea un stil care făcea totul agreabil. Chiar atunci se descărca o căruţă de pietre în dreptul porţii, pentru a se repara pavajul; contele s-a lăsat să cadă pe un scaun şi, cînd doamna l-a întrebat care este problema, el a arătat locul şi a spus: «Sînt împietrit de o întreagă căruţă de dezacorduri»“.

În memoriile sale, aventurierul italian Casanova face numeroase referiri la faptul că se cunoştea cu Saint-Germain. Casanova admite că Saint-Germain era un specialist al artelor magice, un lingvist priceput, muzician şi chimist, spunînd că a cîştigat favorurile doamnelor de la Curtea regală franceză nu numai datorită aerului de mister care îl înconjura, ci şi pentru priceperea neîntrecută în prepararea pigmenţilor şi a cosmeticelor prin care le asigura cel puţin o umbră de tinereţe, repede trecătoare. Casanova descrie o întîlnire cu Saint-Germain, care a avut loc „în Belgia, în cele mai neobişnuite împrejurări“. Sosind la Tournay, Casanova a fost surprins să vadă nişte grăjdari plimbînd nişte cai iuţi, în sus şi în jos. A întrebat cui îi aparţin frumoasele animale şi i s-a spus: „Contelui de Saint-Germain, adeptul, care este aici de o lună şi nu iese niciodată. Toată lumea care trece prin acest loc vrea să îl vadă, dar el nu se arată nimănui“. Acest fapt a fost de ajuns pentru a stîrni curiozitatea lui Casanova, care i-a scris contelui, cerîndu-i o întîlnire. Iată răspunsul pe care l-a primit: „Complexitatea preocupării mele mă obligă să exclud pe oricine, însă, în cazul dvs., voi face o excepţie. Veniţi oricînd doriţi şi veti fi condus înăuntru. Nu trebuie să menţionaţi numele meu sau pe al dvs. Nu vă cer să vă ospătaţi la mine, pentru că mîncarea mea nu este potrivită pentru alţii, iar, pentru dvs., mai puţin decît pentru toţi ceilalţi, dacă apetitul dvs. este cel obişnuit“. La orele 9, Casanova a sunat la poartă şi, odată intrat, a descoperit că Saint-Germain purta barbă. În discuţia cu Casanova, contele i-a explicat motivul prezenţei lui în Belgia, arătînd că ambasadorul austriac la Bruxelles, Contele Cobenzl, intenţionează să construiască o fabrică de pălării, urmînd ca el însuşi să se ocupe de detalii. Cînd Casanova i-a mărturisit lui Saint-Germain că suferea de o boală acută, acesta l-a invitat să rămînă pentru a-l trata, asigurîndu-l că îi va prepara 15 pilule care, în 3 zile, îl vor aduce pe italian într-o stare perfectă de sănătate.

În memoriile sale, Casanova notează: „Apoi, mi-a arătat magistrum-ul său, pe care îl numea athoeter. Era un lichid alb, ţinut într-un flacon bine astupat. Mi-a spus că acest lichid era spiritul universal al Naturii şi că, în cazul în care ceara capacului era, fie şi uşor, înţepată, întreg conţinutul ar dispărea. L-am rugat să facă experimentul. Mi-a dat, după aceea, flaconul şi acul, iar eu am împuns ceara. Dintr-o dată, flaconul a rămas gol“.

Casanova, fiind el însuşi cam pungaş, se îndoia de toţi ceilalţi oameni. Astfel că a refuzat să-1 lase pe Saint-Germain să îi trateze boala. Nu putea nega, oricum, faptul că Saint-Germain era un chimist de o extraordinară pricepere, ale cărui realizări erau cel puţin uimitoare, dacă nu practice. Adeptul a refuzat să dezvăluie scopul acestor experimente chimice, susţinînd că o asemenea informaţie nu putea fi comunicată.

Casanova povesteşte, mai departe, o întîmplare, referitoare la faptul că Saint-Germain a schimbat 12 soli de argint într-o monedă de aur pur. Fiind un fel de Toma necredinciosul, Casanova a declarat că şi-a dat seama că Saint-Germain substituise o monedă cu alta. I-a mărturisit aceasta şi contelui, care a replicat: „Cei ce păstrează îndoieli cu privire la munca mea nu sînt demni să vorbească cu mine“, după care l-a condus pe italian afară. Aceasta a fost ultima dată cînd Casanova l-a văzut pe Saint-Germain.

Există o altă dovadă că acest celebru conte poseda pulberea alchimică, prin a cărei utilizare metalele obişnuite puteau fi transformate în aur. El chiar şi-a exersat această pricepere, în cel puţin două ocazii, după cum o atestă scrierile contemporanilor. Marchizul de Valbelle, vizitîndu-l pe Saint-Germain în laboratorul său, l-a găsit pe acesta ocupat cu munca la cuptoare. Contele i-a cerut lui Valbelle o monedă de 6 franci şi, acoperind-o cu o substanţă albă, a expus-o la căldura unei mici flăcări, sau a cuptorului. Marchizul a văzut cum moneda îşi schimbă culoarea, pînă a ajuns de un roşu strălucitor. Cîteva minute mai tîrziu, cînd metalul s-a răcit puţin, adeptul a luat-o din vasul de răcire şi i-a dat-o înapoi marchizului. Moneda nu mai era de argint, ci din aurul cel mai pur: transformarea fusese completă. Contesa d’Adhemar s-a aflat în posesia acelei monede pînă în 1786, cînd i-a fost furată de secretarul ei. Un autor ne spune următoarele: „Saint-Germain punea, întotdeauna, cunoştinţele sale într-ale chimiei oculte, pe seama călătoriei întreprinse de el în Asia. În 1755, s-a dus în Orient pentru a doua oară şi, într-o scrisoare adresată Contelui von Lamberg, a menţionat: «Cunoaşterea mea în privinţa topirii pietrelor preţioase mă obligă să fac o a doua călătorie în India»“.

Există prea multe cazuri autentice de transformări ale metalelor pentru ca, din cauza unei astfel de practici, să-l acuzăm pe Saint-Germain de şarlatanie. Medalia Leopold-Hoffman, aflată încă în posesia acestei familii, este exemplul cel mai demn de reţinut al transformării metalelor, dintre toate cele amintite. Două treimi din medalie a fost transformată în aur de călugărul Wenzel Seiler, aceasta pierzînd conţinutul de argint din starea ei originară. În acest caz, frauda era exclusă, fiindcă exista numai un exemplar al medaliei. Uşurinţa cu care condamnăm ca fiind fraudulos şi nereal orice fapt care depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere nu a făcut altceva decît să dea naştere la valuri de calomnie, cu totul nejustificate, la adresa numelor şi a memoriei multor oameni iluştri.

Credinţa populară că Saint-Germain era doar un aventurier nu este sprijinită nici măcar de o dovadă. Nu a fost niciodată prins apelînd la subterfugii, şi nu a trădat niciodată, în nici un fel, încrederea ce i s-a acordat. Marea lui bogăţie – căci era mereu înzestrat cu bunurile acestei lumi – nu era luată de la cei cu care venea în contact. Orice efort de a identifica sursa şi mărimea averii sale a eşuat. El nu s-a folosit de nici o bancă, de nici un bancher, deşi se bucura de o încredere nelimitată, care niciodată nu a fost pusă la îndoială de alţii, şi nici el nu a abuzat de aceasta. Referindu-se la atacurile asupra caracterului său, un autor scria: „Oare se bucură şarlatanii de încrederea şi admiraţia celor mai inteligenţi oameni de Stat şi nobili ai Europei, timp de mulţi ani, şi nici măcar la moartea lor nu arată, prin nimic, că nu o meritau? Unii enciclopedişti spun: «Se presupune că (Saint-Germain) ar fi lucrat, în cea mai mare parte a vieţii lui, ca spion la Curţile regale la care şi-a stabilit reşedinţa». Însă, pe ce probe se bazează această presupunere? A găsit cineva vreuna, între hîrtiile oficiale, din arhivele secrete ale acestor Curţi? Nu s-a descoperit nici un cuvînt, nici o urmă pe care să se construiască această calomnie. Este, pur şi simplu, o minciună răutăcioasă. Modul în care este tratat acest mare om, acest discipol al hierofanţilor indieni şi egipteni, acest specialist în înţelepciunea secretă a Orientului, de către scriitorii occidentali este un stigmat asupra naturii umane. Nu se ştie nimic privitor la sursa cunoaşterii oculte a Contelui de Saint-Germain. Însă el nu numai că lăsa să se înţeleagă faptul că poseda un mare bagaj de înţelepciune, dar şi dădea multe exemple în sprijinul celor susţinute. Cînd a fost întrebat, odată, despre el însuşi, a răspuns că tatăl său era Doctrina Secretă, şi mama lui, Misteriile. Saint-Germain a cunoscut îndeaproape principiile ezoterismului oriental. El a practicat sistemul oriental de meditaţie şi concentrare, în mai multe ocazii fiind văzut stînd cu picioarele încrucişate şi cu mîinile împreunate, în poziţia unui Buddha hindus. Avea un refugiu în inima Himalayei, unde se retrăgea, periodic, din lume. Într-o anumită împrejurare, el a spus că va rămîne în India timp de 85 de ani şi, apoi, se va întoarce pe scena treburilor lui europene. De mai multe ori, a recunoscut că se supune ordinelor unei puteri mai înalte şi mai mari decît el. Ceea ce nu a spus este că această putere superioară era Şcoala Misterului, care l-a trimis în lume pentru a îndeplini o anume misiune. Contele de Saint-Germain şi Sir Francis Bacon sînt cei doi mari emisari trimişi în lume de Frăţia Secretă, în ultimii 2.000 de ani“.

(va urma)

COMENTARII DE LA CITITORI