Misterul fiinţelor cu aripi (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Vom relata, în cele ce urmează, un eveniment mai puţin cunoscut, legat de întîlnirea cu un OZN, şi anume cel al unei vindecări miraculoase. Era în noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1968. Doctorul implicat în această întîmplare este un celebru savant francez, care a cerut să-şi păstreze anonimatul. El nu doreşte nici un fel de publicitate în legătură cu experienţele trăite. Neobişnuit, în acest caz, este faptul că oameni competenţi (inclusiv un psihiatru, un psiholog şi un astrofizician) au reuşit să culeagă rapid datele, investigatorii putînd urmări şi efectele ulterioare, fără ca presa şi autorităţile guvernamentale să se amestece.

Ei bine, în acea noapte, asupra regiunii respective s-a abătut o furtună. Marele savant, însă, a fost trezit de strigătele copilului său, în vîrstă de 14 luni. S-a ridicat cu greu din pat, pentru că avea un hematom la picior, apărut în urma unei lovituri recente. Şi, în plus, suferea de hemipareză dreaptă, dobîndită din pricina unei răni pe care o suferise în timpul războiului din Algeria (mai 1958). Copilul, care stătea, în picioare, în pătuţ, i-a arătat cu degetul spre fereastră. În spatele jaluzelelor coborîte se mişca o lumină puternică. „Nu este nimic. Doar o simplă furtună“, i-a spus tatăl.

După ce i-a dat biberonul micuţului, bărbatul s-a întors în camera sa. Dar zgomotul produs de un element al jaluzelelor, care era slab agăţat şi bătea într-o altă piesă, l-a făcut pe doctor să privească afară. Deşi furtuna încetase, fulgerele persistau; ele veneau dinspre partea de vest a casei. A deschis fereastra de la terasă, pentru a vedea mai bine ce se întîmplă. În acel moment, privind undeva, spre dreapta, a zărit în depărtare două obiecte identice, în formă de disc, alb-argintii pe partea superioară şi intens roşii pe cea inferioară. Ambele emanau, de dedesubtul lor, cîte un fascicul cilindric de lumină albă, astfel că, prin ceaţa de afară, se vedeau clar iluminate casele, tufişurile şi copacii. Deasupra acestor obiecte şi în lateral, se distingeau nişte antene. Străfulgerările, cu o durată de aproximativ o secundă, izbucneau după mărirea intensităţii luminoase a discurilor şi după producerea unei explozii de lumină între ele.

Doctorul urmărea fascinat acel tablou. În aer, cele două OZN-uri se deplasau, împreună, spre stînga şi se apropiau uşor. Cînd, în sfîrşit, s-au atins, fulgerele au încetat, iar obiectele au fuzionat într-un disc unic. Acesta şi-a schimbat traiectoria şi s-a îndreptat spre locul de unde privea martorul. Apoi, aparatul s-a oprit brusc, raza albă verticală de dedesubt iluminînd acoperişul unei case vecine. După doar cîteva momente, noul obiect a făcut o mişcare ce l-a adus într-o poziţie verticală, iar raza de lumină a baleiat, astfel, o mare parte din casă, inclusiv fereastra de la care privea doctorul. Apoi, s-a auzit o bubuitură, şi discul a dispărut, lăsînd în urmă doar un fel de strălucire albicioasă, pe care vîntul avea s-o împrăştie în scurt timp. Totuşi, din centrul obiectului care se dematerializa, a ţîşnit către cer un mic glob lucitor care, în deplasarea sa rapidă, i-a apărut martorului ca o un soi de dîră intens luminoasă, ce s-a pierdut, undeva, în înălţimi. Brusc, totul a redevenit întunecat. Şocat de evenimentul la care asistase, bărbatul a intrat în casă. Întregul episod a durat numai 10 minute. Doctorul s-a aşezat imediat la birou: a aşternut pe hîrtie tot ceea ce văzuse şi a desenat forma OZN-urilor. Abia după aceea şi-a trezit soţia, pentru a-i împărtăşi uluitoarea întîmplare. Aceasta va avea, la rîndu-i, suficiente motive de uluială: hematomul bărbatului ei dispăruse fără urmă, la fel şi hemipareza dreaptă. Doctorul, care înainte nu putea sta în echilibru pe piciorul drept, era, acum, un om perfect sănătos.

Întorcîndu-se în pat, a adormit rapid, dar a început să vorbească în somn. Vorbea despre el însuşi la persoana a III-a, ca şi cum ar fi relatat despre altcineva, care avea calitatea de martor. Mai mult chiar: el anunţă că martorul respectiv avea o pierdere de memorie, dar că aceasta îi va reveni, după căderea de pe o scară. Cînd s-a trezit, către orele 14, doctorul nu prezenta nici un semn că îşi amintea de acel vis. Nici măcar de propriile desene şi notiţe nu-şi mai aducea aminte. Iar în tot restul zilei a fost extrem de obosit. În fine, a venit seara, iar soţia îi sugerează bărbatului, între altele, să meargă la culcare. Doctorul a început să urce încet cele cîteva trepte care duceau spre cameră şi, în acel moment, a avut impresia că cineva i-a pus piedică. În cădere, s-a izbit cu capul de piciorul unei mese şi, în mod instantaneu, memoria i-a revenit.

Dar, viitorul îi rezervase, deja, alte surprize. La 6 zile după evenimentele din acea noapte, martorul a fost vizitat de scriitorul Aimé Michel, o figură marcantă în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor neobişnuite. L-a găsit pe doctor într-o stare de profundă tulburare. Pierduse în greutate şi era frămîntat de tot ceea ce i se întîmplase. Acuza crampe şi dureri în abdomen, iar în jurul ombilicului avea o iritaţie de formă triunghiulară. La 17 noiembrie, aceste semne nefireşti evoluaseră puternic.

Bărbatul a fost examinat de către un dermatolog, dar fără nici un rezultat; specialistul a rămas, însă, atît de intrigat de pigmentaţia pe care o prezenta pacientul încît a hotărît să întocmească un raport către Academia Franceză de Medicină. Numai că doctorul, care nu i-a divulgat colegului său că totul a pornit de la observaţia unor OZN-uri, i-a cerut să nu dea nimic publicităţii. În rest, să reţinem că, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie, martorul a avut un vis, el relatînd despre o formă triunghiulară, în conexiune cu un disc zburător. Explicaţia psihosomatică, propusă, iniţial, de Aimé Michel, a trebuit să fie abandonată atunci cînd acelaşi triunghi a apărut şi pe abdomenul copilului, la o zi, sau două, după examinarea părintelui. Originea acelui semn este absolut necunoscută – periodic, triunghiul dispare şi revine, timp de 2-3 zile. Cînd acesta apare, nu mai provoacă nici o mîncărime. Triunghiul rămîne roşu şi, puţin cîte puţin, începe să pălească şi să se cojească. Apoi, epiderma se reface, ca în trecut. Potrivit datelor noastre, prin luna mai a anului 1979, Jacques Vallée a avut o primă întîlnire cu doctorul. Se afla acolo şi Aimé Michel. Au petrecut ziua împreună, reconstituind şirul faptelor care avuseseră loc. Printre aceste experienţe am aflat şi de o altă vindecare spectaculoasă a aceluiaşi personaj: după o fractură deschisă, îngrijită de unul dintre colegi, rana, pur şi simplu, se sudează la loc, într-un interval incredibil de scurt şi fără să lase nici o urmă. Situaţia l-a stînjenit atît de tare pe doctor, încît a plecat din localitate, pentru a nu fi văzut şi a nu i se pune întrebări la care nu ar fi ştiut ce să răspundă. De asemenea, martorul declară că a dobîndit capacităţi paranormale. Există, apoi, o schimbare în atitudinea doctorului, dar şi a soţiei sale: ambii par să fi căpătat o acceptare aproape mistică a evenimentelor vieţii şi ale morţii, atitudine ce-i nedumereşte pe prietenii şi pe alţi membri ai familiei, care încă nu ştiu nimic. Credem că aceasta trebuie să fi fost influenţată tocmai de fenomenele misterioase care se petrec acum în jurul lor. Au fost semnalate frecvent coincidenţe de natură telepatică, iar doctorul pretinde că a trăit, cel puţin într-o ocazie, experienţa unei levitaţii, pe care, însă, nu a fost capabil să o controleze. În plus, în astfel de momente, au fost afectate ceasurile şi circuitele electronice din casă, aparent, fără nici un motiv. Să nu neglijăm faptele acestea.

Prin 1969, în vreme ce îşi petrecea concediul, undeva, prin sudul Franţei, doctorul aude, în mintea sa, un fel de fluierat şi simte un imbold să se întoarcă în camera de la hotel. Cînd ajunge acolo, directorul îi spune că este căutat la telefon. O voce necunoscută de bărbat îl anunţă pe doctor că se vor întîlni nu peste mult timp, pentru „a discuta despre ceea ce ai văzut“. După cîteva zile, întors acasă, el aude, din nou, un fluierat similar şi, oarecum „ghidat“, merge cu maşina într-un loc în care un străin părea să-l aştepte, stînd alături de un Citroen CX (pe atunci, cel mai nou şi mai scump autoturism francez). Individul era înalt, avea ochi albaştri pătrunzători şi păr castaniu. Dar purta haine normale, de serviciu!

Odată pornită conversaţia, bărbatul l-a uimit pe doctor. S-a scuzat pentru straniile întîmplări din jurul casei – din cîte am aflat, sau deja bănuiam, din noaptea observaţiei, martorul şi soţia sa au fost profund tulburaţi de apariţia unor strigoi, dar şi de acele deranjamente inexplicabile ale circuitelor electronice. În următoarele întrevederi, bărbatul l-a iniţiat pe doctor în diferite domenii paranormale, determinîndu-l să experimenteze teleportarea şi călătoria în timp, inclusiv un episod periculos, cu peisaje alternative, pe un drum care, de fapt, „nu există“.

Străinul nu şi-a dezvăluit niciodată numele, dar doctorul îl pomeneşte ca fiind „domnul Bied“. Acesta apare adeseori la o cotitură, pe o cărare mică şi prăfuită, care conduce, spre nord de gospodărie, la un grup de stupi. Într-un rînd, domnul Bied a intrat în casă, însoţit (!) de un umanoid, cu o înălţime de aproximativ 1 metru şi avînd o piele cu aspect mumificat. Creatura stătea nemişcată, iar ochii îi străfulgerau prin încăpere… Treptat, asemenea întîmplări au provocat o anumită tensiune în familie. Soţia doctorului mărturiseşte că a trecut printr-o perioadă dificilă, atunci cînd bărbatul ei „a simţit prezenţa străinilor în preajma casei“. Ea a fost nevoită să aibă grijă de fiul lor cel mic, în ciuda temerilor şi a tensiunilor generate de cursul evenimentelor.

Pe noi, însă, ne-au frapat cele petrecute în 1971, cînd cei doi soţi aşteptau nişte prieteni la masa de prînz. La un moment dat, doctorul îi spune soţiei că vrea să mute maşina din soare; după care, el nu se mai întoarce. Se pare că, odată ajuns în maşină, a simţit imboldul să conducă spre oraş, unde îl întîlneşte, din nou, pe domnul Bied, care îl anunţă că trebuie să meargă într-un anume loc. Apoi, doctorul se trezeşte stînd întins pe pat, într-o încăpere necunoscută. De la fereastră, vede că se află la Paris, lîngă sediul Ministerului de Interne. Mai mult: el observă, jos, în stradă, maşina domnului Bied, apropiindu-se şi intrînd în curte, în timp ce ofiţerii de gardă îl salută. Doctorul găseşte în cameră un telefon şi îşi sună soţia. Se scurseră 20 de minute, iar musafirii aşteptaţi acasă la el sosiseră deja. După alte cîteva minute, maşina domnului Bied pleacă, şi doctorul se găseşte, din nou, în oraşul unde locuia, întors, nevătămat, în sînul familiei, însă

total confuz cu privire la ceea ce i se întîmplase.

În lumina acestor serii de evenimente, dosarul doctorului X este unul deosebit de voluminos. Şi, într-adevăr: cel mai bun indiciu că martorul a fost afectat de o manifestare autentică, dar inexplicabilă, este chiar examinarea medicală. Regresia spontană şi permanentă a rănii de război, precum şi a hematoamelor este limpede evidenţiată; iar recurenţa depigmentării acelui semn triunghiular de pe abdomen a fost verificată, în decursul mai multor ani. Aşadar, rămîne să judecaţi singuri care este, după părerea dvs., concluzia ce se impune în privinţa acestui dosar.

* * *

Data: 22 decembrie 1967.

Locul: Point Pleasant, West Virginia, SUA.

Martorul principal: doamna Mary Hyre, reporteră la ziarul „The Messenger”. Ea a

fost împreună cu scriitorul şi cercetătorul

John Keel în sătucul dintre dealuri, cu

cîteva săptămîni înainte de producerea evenimentului.

Aşadar, la o săptămînă după prăbuşirea podului de peste Rîul Ohio, dintre Gallipolis şi West Virginia, la Silver Bridge, cînd s-au înregistrat mulţi morţi, în biroul ziaristei Mary Hyre, care, în acel moment, se ocupa cu listele celor dispăruţi în tragicul eveniment, au intrat 2 indivizi îmbrăcaţi în negru. Faptul nu a stîrnit nici o nedumerire, deoarece atunci era o forfotă neîntreruptă de reporteri şi de tot felul de curioşi la locul dezastrului, aflat nu departe de acolo. Mary Hyre a fost întreruptă din lucru de întrebările celor doi indivizi, care aveau un uşor aspect oriental, din pricina pielii mai închise la culoare: „Am auzit că în zonă a fost o oarecare activitate a farfuriilor zburătoare?!“. Femeia a rămas surprinsă de această afirmaţie interogativă, căci, deşi strînsese date despre subiectul acesta, pînă atunci nu s-a gîndit să asocieze prăbuşirea uriaşului pod cu „activitatea“ farfuriilor zburătoare.

Vrînd să-i servească pe necunoscuţii ,,ziarişti”, care arătau de parcă ar fi fost gemeni, ziarista a scos, totuşi, o colecţie de tăieturi din diferite publicaţii. Ei au răsfoit-o, apoi i-au înapoiat-o şi au întrebat: „V-a spus vreodată cineva să nu publicaţi aceste rapoarte?“. Ea a dat din cap, în semn de negaţie. „Ce aţi face, dacă v-ar da cineva ordin să încetaţi cu scrierea articolelor despre farfuriile zburătoare?“ – au chestionat-o ei. „Le-aş spune să se ducă dracului!“ – a venit răspunsul tranşant al doamnei Hyre. După care, aceasta s-a apucat să citească, în continuare, listele cu decese, fără să observe cînd şi cum au dispărut cei doi inşi.

Dar, mai tîrziu, în cursul după-amiezii, femeia este vizitată de un alt străin, un individ nu prea înalt, cu ochi negri şi pătrunzători, cu păr negru, tuns foarte scurt, cu tenul închis la culoare, semănînd, la trăsături, cu un oriental. Era îmbrăcat într-un costum negru, demodat. Vorbea greu, cu ezitări.

Străinul s-a recomandat ca fiind Jack Brown – vom reţine acest nume -, investigator al fenomenului OZN şi prieten apropiat al lui Gary Barker. Într-o engleză stricată şi uşor bîlbîită, acesta îi cere doamnei Hyre adresa lui John Keel, al cărui articol l-a citit, pretinde el, cu cîteva clipe înainte. De ce îi trebuie adresa? Să-i spună în faţă că este un mincinos, fiindcă susţine că a văzut, el însuşi, o farfurie zburătoare. Situaţia este, totuşi, absurdă, întrucît în articol se afirmă că şi Mary Hyre a fost martoră la observaţia respectivă, alături de Keel. Individul reia, apoi, întrebarea: Va înceta să publice acele materiale? – totul desfăşurîndu-se ca într-un lanţ al absurdităţilor evidente, sau mai subtile. Bineînţeles că femeia îl repezi şi pe acesta. Însă, toate lucrurile o duseră cu gîndul la cele petrecute cu un an în urmă…

Era în 27 noiembrie 1966. Connie Carpenter, nepoata doamnei Hyre, a văzut „un om cu aripi“, gigant. Connie, o fată de 18 ani, timidă, sensibilă, se îndrepta cu maşina spre casă, la orele 10,30 dimineaţa. Trecînd pe lîngă zona pustie din afara localităţii New Haven, West Virginia, ea vede, deodată, o siluetă uriaşă, colorată în gri. Avea forma unui bărbat, dar dimensiunile acestuia erau mult mai mari. Avea cel puţin 2 metri şi era foarte lat în spate. Fata a fost frapată nu atît de mărimea lui, cît, mai ales, de ochi – nişte ochi mari, rotunzi, emanînd o lumină roşie, care o priveau cu un efect hipnotizator nemaipomenit. Connie încetini viteza, uitîndu-se îngrozită la ciudata apariţie. În acel moment, din spatele creaturii se ivi o pereche de aripi. Desfăcute, să tot fi avut vreo 3 metri. Era, însă, clar că nu putea fi vorba de o pasăre, ci, mai degrabă, de un soi de fiinţă umană care îşi lua, încet, zborul de la sol, ridicîndu-se drept în sus, ca un elicopter, fără să scoată un sunet. Aripile nu-i fîlfîiau, ci rămîneau perfect întinse, în timp ce ,,bărbatul” se apropia de maşina lui Connie, cu ochii lui oribili, fixaţi asupra ei. Apoi, acesta plană uşor, exagerat de aproape, pe deasupra capotei, iar fata apăsă pe accelerator, cuprinsă de cea mai teribilă groază din viaţa ei.

În iarna aceea, peste 100 de localnici au văzut această făptură bizară. După experienţa trăită, timp de vreo două săptămîni, Connie a avut de suferit din cauza unor afecţiuni la ochi: un fel de conjunctivită, căci ochii i s-au înroşit şi s-au umflat exagerat de mult, căpătînd un aspect apos, pe toată perioada cît a fost bolnavă.

Cînd John Keel a venit, pentru prima oară, în localitatea Point Pleasant, în 1966, nu a făcut, imediat, legătura dintre făptura înaripată şi OZN-uri. Însă, evenimentele ulterioare au demonstrat nu doar că există o relaţie, ci faptul că ea reprezintă cheia esenţială în dezlegarea întregului mister. Ei bine, într-una din zile, la uşa lui Connie Carpenter se prezintă un bărbat, sub numele de – atenţie! – Jack Brown, care se recomandă ca fiind un apropiat prieten al doamnei Mary Hyre. Connie, care între timp se căsătorise, îşi chemă familia alături, şi toţi îşi dădură seama că străinul are un aer ciudat. Brown îi adresează lui Connie următoarea întrebare: „Ce crezi că ar face Mary Hyre, dacă i-ar spune cineva să nu se mai ocupe şi nici să scrie despre fenomenul OZN?“. Individul a continuat să formuleze tot felul de astfel de întrebări stupide, unele de-a dreptul de neînţeles. Observînd că nu primeşte sprijinul cuvenit, acesta părăseşte familia Carpenter şi, urcîndu-se într-o maşină, se pierde în noapte. Speriată de ciudata vizită, Connie o sună imediat pe Mary, povestindu-i despre apariţia acelui individ straniu, insistînd asupra ochilor lui întunecaţi, hipnotici. Toţi cei de faţă îi remarcaseră mîinile cu degete lungi, dar cel mai ciudat, la el, era un anume aspect, legat de urechile sale. Nu-şi dădeau seama exact despre ce era vorba, totuşi, era ceva…

Pentru curiozitatea şi studiul nostru documentar, putem afirma că, de-a lungul timpului, au mai fost înregistrate nenumărate cazuri în care diverşi martori au relatat fapte incredibile despre fiinţele înaripate. Vom zăbovi asupra unor cazuri concrete.

Între anii 1877 şi 1880, deasupra Cartierului Brooklyn, şi-a făcut apariţia un „om în negru“, avînd nişte aripi mari şi făcînd tot felul de acrobaţii în aer, peste capetele unor oameni deja înfricoşaţi, care se aflau acolo, în acel moment. Această creatură se pare că a mai fost văzută şi în alte locuri, zburînd la o altitudine de 300 de metri, făcînd mişcări asemănătoare cu cele ale unui înotător. John Keel ne îndeamnă să recunoaştem că omenirea a fost, dintotdeauna, martora unor astfel de fenomene şi că ele au pus temelia întregii noastre religii, a credinţelor oculte, a filozofiilor şi cultelor noastre. De altminteri, din cercetările pe care noi le-am efectuat, reiese că ,,fiinţele cu aripi“ constituie o parte esenţială a folclorului fiecărei culturi. De pildă, încă de pe vremea Babilonului, şi chiar a faraonilor din Egipt, sculptorii au fost parcă obsedaţi de ideea aripilor, adăugîndu-le la tot soiul de animale, în special la lei. Pe un sigiliu cilindric babilonian, datînd de prin 2500-2000 î.Chr., se poate vedea imaginea unui om zburînd cu ajutorul unor păsări.

Etana este purtat, pînă la palatul ceresc al zeiţei Ishtar, de un vultur, descrierea călătoriei semănînd izbitor cu relatările astronauţilor moderni: „(…) Vulturul îl ridică la o leghe dublă: «Prietene, priveşte, cum arată Pămîntul?» (…) «Pămîntul este (…), iar larga Mare este ca inelul Lunii!». (Îl ridică) la două leghe duble: «Prietene, priveşte, cum arată Pămîntul?». «Pămîntul a ajuns ca un petic de grădină, iar larga Mare este ca un hîrdău!». (Îl ridică) la trei leghe duble: «Prietene, priveşte, cum arată Pămîntul?». «M-am uitat mai bine, Pămîntul (nu se mai zăreşte) şi Marea largă (ochii mei) nu îi mai încîntă!»(…)“. A zburat Etana atît de departe, încît Pămîntul nu se mai zărea, sau a fost, pur şi simplu, victima unei halucinaţii, întîmplător, plină de realism?

Există şi alte legende despre întîmplări asemănătoare. Astfel, dacă un văcar chinez a reuşit să ajungă la Constelaţia Păstorului folosind, ca mijloc de locomoţie, o…plută, alţi concetăţeni de-ai săi s-au dovedit cel puţin la fel de ingenioşi. Se spune că prinţul Chjou Mu-wang deţinea 8 dragoni, care străbăteau văzduhul, fiecare dintre ei, cu o anumită viteză. De fapt, în legendele chinezilor am găsit că luminile de pe cer purtau numele de „urmele dragonilor”, deoarece aceste lumini misterioase erau însoţite de balauri înfricoşători. Odată cu trecerea timpului, acestea au devenit lumini ale zînelor, şi am făcut legătura dintre ele şi spiriduşii care au stăpînit generaţii întregi de oameni, nu numai în Europa, dar şi în America de Nord, deopotrivă. Conform unei tradiţii amerindiene, prima femeie a umanităţii a fost Orejona, fiinţă venită de pe Venus, într-un „car mai strălucitor ca Soarele“.

Fiinţe spirituale, îngerii sînt mijlocitori între oameni şi divinitate. Mai toate întîlnirile cu îngeri au fost semnalate de credincioşi catolici, sau de alte confesiuni creştine, o explicaţie putînd fi faptul că îngerii sînt menţionaţi de peste 300 de ori în paginile Bibliei, aceştia fiind consideraţi „slujitori şi mesageri ai Domnului“, ce acţionează în Rai şi pe Pămînt.

Doi îngeri diferiţi sînt amintiţi, numele acestora fiind asociate cu Gabriel, îngerul-mesager ce a dat Fecioarei Maria vestea venirii pe lume a lui Isus (Luca), şi Arhanghelul Mihail. Printre îngerii amintiţi în Biblie se numără şi cei 2 bărbaţi care l-au avertizat pe Lot despre distrugerea Sodomei şi Gomorei, eveniment menţionat în cuprinsul „Genezei“. Mai pot fi enumeraţi: îngerii ce au anunţat venirea Pruncului Isus printre păstori; îngerul ce l-a însoţit pe Apostolul Ioan, în „Cartea Revelaţiilor“ (Apocalipsa), şi l-a învins pe Satana; îngerii ce L-au încurajat pe Isus în Grădina Ghetsimani, în noaptea premergătoare răstignirii Sale.

Biblia aminteşte şi despre alţi îngeri, sau entităţi celeste, numite Serafimi şi Heruvimi, care au fost descrişi în Ezechiel şi Apocalipsa. Majoritatea îngerilor amintiţi în Biblie sînt descrişi drept fiinţe lipsite de aripi, ce pot lua formă umană. Singurele excepţii sînt Heruvimii şi Serafimii amintiţi anterior, şi un înger-femeie, cu aripi, descris în paginile „Vechiului Testament“. Descrieri ale unor femei înaripate, sau ale unor îngeri-copii sînt întîlnite, mai des, în mitologia non-creştină. Cupidon, copilul-arcaş care îi face pe oameni să se îndrăgostească, trăgînd, în direcţia lor, „săgeţi“ din arcul său, seamănă izbitor cu „copiii-zburători“, amintiţi în timpul Epocii victoriene, sau în perioada Renaşterii. Potrivit iniţiaţilor care se ocupă cu „cititul în palmă“, există o „linie a îngerilor“, situată în imediata apropiere a „liniei vieţii“. Ei pretind că pot descifra felul în care viaţa unei persoane poate fi influenţată de „îngerul său păzitor“, urmărind traseul „liniei îngerilor“. Garuda, o pasăre sacră pentru indieni, este reprezentată purtînd arme şi avînd atît picioare, cît şi aripi, aşadar, o fiinţă jumătate om şi jumătate pasăre. O creatură similară: bufniţa Tengu, despre care se spune că trăieşte în păduri şi are menirea de a fi paznic al copacilor, ocupă un loc important în legendele japoneze. În mitologia niponă există numeroase credinţe legate de Tengu, sau cîinii sacri. Sînt menţionate două forme de Tengu. Prima şi cea mai veche este „karasu“ (sau Tengu-pasăre): o creatură cu cioc, ghiare şi aripi de pasăre, dar cu trup de om; apoi, mult mai cunoscuţi, sînt „yamabushi“ (sau Tengu-preoţi ai muntelui). Ei au înfăţişarea unor preoţi bătrîni, cu nasul extrem de lung, ce locuiesc în munţi şi umblă în picioarele goale. Măştile de lemn, înfăţişînd ambele forme de Tengu, sînt extrem de populare în Japonia, sau Ţara Soarelui Răsare, aşa cum mai este ea denumită.

Vă întrebaţi, poate: care este legătura dintre cîinii sacri şi oamenii-păsări, sau preoţii cu nasul lung? În mitologia chineză am găsit o legendă despre demonii munţilor, numiţi „t’yen-kou“, denumire care se traduce prin ,,cîinii sacri, sau divini”. Iar aceste caractere chinezeşti se pronunţă, în japoneză, Tengu. Denumirea de „t’yen-kou“, din chineză, este inspirată de cometele sau meteoriţii care cad pe Pămînt şi ale căror urme lăsate pe cer se aseamănă cu cozile cîinilor sau ale vulpilor. Cu alte cuvinte, aceste creaturi sînt de origine astrală.

Legendele „t’yen-kou“ au pătruns în Japonia prin Secolele VI şi VII. La început, aceste fiinţe erau demoni, care făceau doar rele. De exemplu, ei răpeau şi mîncau copii, provocau incendii şi îi induceau în eroare pe preoţi. De asemenea, se puteau transforma în bărbaţi, în femei, ori în copii. De vreme ce îşi aveau sălaşul, undeva, în munţi, aceştia erau capabili să ia înfăţişarea excentricilor „yamabushi”, acei preoţi care trăiau în munţi şi despre care se credea că posedă puteri magice, provenite din practicile ascetice şi din sacralitatea munţilor în care trăiau. De-a lungul timpului, legendele despre Tengu şi „yamabushi“ s-au îngemănat.

Tengu posedă o varietate de caracteristici, care depind, în principal, de perspectivele istorice. Iniţial, Tengu erau nişte spirite malefice. De-a lungul secolelor, acestea s-au transformat în creaturi răutăcioase, dar care, adesea, îi ajută pe oameni, devenind, astfel, spirite protectoare ale munţilor, ce luau forma unor oameni-pasăre, ori a unor preoţi din munţi.

Tengu iau naştere din ouă uriaşe şi trăiesc în munţi. Păsările Tengu se adună în copacii înalţi. În ultima lor încarnare ca oameni, Tengu au fost preoţi, dar şi samurai extrem de aroganţi – de aceea ei au nasul lung, sau cioc de pasăre. Dacă săvîrşesc fapte bune, aceste creaturi se pot reîncarna ca oameni.

Tengu, spre deosebire de „obake“ (duhuri), sînt înfăţişaţi avînd şi picioare. „Yamabushi“ au, de obicei, picioarele zbîrcite, semn al vîrstei lor înaintate. Aripile păsărilor Tengu au, cel mai adesea, pene obişnuite. Totuşi, există surse care le descriu aripile ca fiind strălucitoare, aşa cum sînt cele ale unor specii de colibri. Acest aspect este legat de originea lor divină.

Tengu poate lua înfăţişare umană, de obicei, pentru a-i păcăli pe oameni. „Tanuki“ (viezurii) şi „kitsune“ (vulpile) posedă aceeaşi putere, însă formele lor reale sînt evidenţiate prin umbrele, sau reflecţiile lor. Aşa că, întotdeauna, o „kitsune“ care a luat înfăţişarea unei femei frumoase va avea nasul prelung, precum al unei vulpi. Dacă un Tengu este doborît prin magie, sau de loviturile unui maestru în artele marţiale, acesta se va transforma, adesea, într-o mierlă rănită.

Tengu vorbesc fără să deschidă gura, ca şi cum ar comunica prin telepatie. De asemenea, ei pot să îi posede pe oameni, comunicînd prin intermediul lor, sau apărîndu-le în vis. Creaturile acestea au o ierarhie bine stabilită: Tengu cu nasul lung au, de regulă, în grijă păsările-Tengu. În fine, regele, peste toţi, este Sojobo, un „yamabushi“ Tengu în vîrstă şi, evident, cu părul alb.

Există o paletă variată de credinţe referitoare la Tengu, confirmate de numeroşi specialişti în domeniu, din Japonia. Aceste creaturi nu zboară dintr-un loc în altul, ci dispar dintr-un loc şi apar, instantaneu, în altul. De aceea ele sînt desculţe, neavînd, probabil, nevoie de încălţări. Legendele despre Tengu au multe similitudini cu legendele şi miturile din multe alte colţuri ale lumii, unde personificările Morţii, Somnului, Victoriei şi Vîntului au aripi. La fel, îngerii au aripi, cu ajutorul cărora se deplasează între Cer şi Pămînt, aşa cum o făcea şi zeul grec Hermes (Mercur), el avînd, însă, o cască cu aripi şi sandale înaripate. Iar Phaeton, fiul lui Helios, conducea, pe cer, un adevărat car înaripat. În religiile popoarelor din Hawaii, Egipt şi în alte culturi, spiritul omului apare sub forma unei păsări. Imaginea unei păsări cocoţată pe un stîlp este, adeseori, asociată cu spiritul care părăseşte corpul. În schimb, irlandezii povestesc despre o pasăre-femeie care, din cînd în cînd, zboară la joasă înălţime, de-a lungul rîurilor sau în preajma castelelor vechi, prevestind, prin vaietele ei nepămînteşti, o moarte iminentă. Şi, vom completa tabloul, adăugînd că există corelaţii între creaturile mitologice japoneze şi Meditaţia Transcendentală, care numără mulţi adepţi în Japonia.

John Keel consideră că apariţiile acestea pot fi împărţite în 3 categorii distincte. În prima categorie intră „omul cu aripi“, ea deţinînd ponderea semnalărilor de acest tip; în a doua categorie, avem de a face cu o „pasăre gigant“, dar dimensiunile ei sînt atît de mari, încît o asemenea înaripată devine o imposibilitate biologică; şi, în fine, în a treia categorie, se vorbeşte despre un „demon-monstru“, cu ochi roşii, cu aripi de liliac şi trup uman.

(va urma)

LIVIU PREDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI