Misterul minţilor strălucite (9)

in Mica enciclopedie

Capacitatea de a domina mintea unui om, sau a unei întregi categorii de oameni, este, evident, înnăscută. În lipsa unei explicaţii valabile, s-a preluat din religie noţiunea de carismă, cuvînt care poate fi scris şi charismă sau harismă. Carismatismul este, de fapt, o doctrină creştină care pune accent pe spirit, pe darul divin. De aici, adjectivul carismatic sau charismatic, care, potrivit Dicţionarului universal ilustrat al limbii române, înseamnă capacitate de influenţare, prestigiu de care se bucură cineva în virtutea unor calităţi de excepţie şi care se caracterizează printr-o intensă viaţă religioasă. Iniţial, cuvîntul „carismă“ desemna ansamblul de date spirituale deosebite, coborîte prin Duhul Sfînt asupra comunităţilor sau asupra indivizilor.

Mai tîrziu, sensul s-a extins, ajungînd să desemneze influenţa pe care un individ o are asupra mulţimii, datorită prestigiului sau farmecului personal. Din păcate, analizînd atent ceea ce se întîmplă în jurul nostru, nu este greu să remarcăm că, pentru a avea o influenţă benefică asupra oamenilor, este nevoie de forţa pe care au avut-o Isus Christos sau Buddha. Cel mai adesea, întîlnim oameni care au o extraordinară capacitate de a-şi influenţa semenii în sens negativ. Deşi înnăscută, această capacitate nu se poate dezvolta la parametri ridicaţi, decît dacă liderul respectiv dispune şi de o îndrumare specială. Oricît ni s-ar părea de curios, asemenea preocupări, care vizau amplificarea unor eventuale calităţi înnăscute, apar din cele mai vechi timpuri. Jacques Bergier îi dedică, în cartea sa „Stăpînii oculţi ai timpului“, un întreg capitol unui personaj extrem de straniu, care, pare-se, deţinea secrete uluitoare în ceea priveşte anumite tehnici de subjugare a minţii unui om sau a unei comunităţi. Este vorba de Michael Scot, un personaj despre care nu se ştiu foarte multe, dar a cărui existenţă istorică este certă.

Prima menţiune asupra lui apare în anul 1217, la Toledo. Era doctor în ştiinţe, dar nu se ştie exact universitatea unde îşi obţinuse el titlul, aşa cum nu i se cunosc nici datele biografice. În anul 1236, un poet de la curtea lui Frederic al II-lea al Siciliei menţionează moartea sa. Între anii 1217 şi 1236, anul morţii sale, el dobîndeşte o reputaţie de magician. Se spune că degaja o aură extrem de puternică şi că, atunci cînd a sosit la Paris, turnurile bazilicii Notre Dame au început să tremure. Preocupările sale erau, însă, mai degrabă, ştiinţifice. La Toledo, el a tradus din limba arabă tratatul despre sferă al lui Bitrogi. El s-a bucurat din plin de aprecierea Papei, aflîndu-se între anii 1220-1227 în serviciul său. Papa Grigore al IX-lea îi recomandă arhiepiscopului de Canterbury să-i atribuie o subvenţie, specificînd că “Erudiţia sa este prodigioasă şi cunoaşte toate limbile, îndeosebi ebraica şi araba“.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

COMENTARII DE LA CITITORI