Momente şi documente cu caracter de îndrumare, referitoare la apărarea şi promovarea intereselor economice fundamentale – permanente – ale Statului Român (4)

in Pe meridianele lumii

„România Mare“ pe meridianele lumii

 

 

 

Aceeaşi atitudine de demnitate şi de încredere în propriile forţe naţionale, I. C. Brătanu şi PNL o exemplifică pe tărîm economic, în anii 1876-1888, cînd s-au aflat la cîrma ţării, printr-o serie importantă de măsuri practice, dintre care relevăm: rezilierea concesiunii monopolurilor tutunurilor, care aduceau anual Statului un prejudiciu de peste 60 milioane lei; răscumpărarea căilor ferate – ce fuseseră construite de către diferite grupuri străine –, pentru întărirea siguranţei naţionale şi pentru ca Statul să aibă mai puţine sarcini oneroase, decît cele pe care trebuia să le suporte sub regimul stăpînirii avuţiei naţionale de către străini; crearea Băncii Naţionale, instituţie deosebit de importantă pentru îmbunătăţirea activităţilor financiare în ţară şi a celor comerciale în afară etc.

Ideea de bază a măsurilor înfăptuite în acei ani – cu valoare deplină şi în zilele noastre – era aceea de a nu înstrăina nimic din tot ceea ce poate constitui forţă vie pentru interesele generale ale României şi de a nu dispreţui puterile nefolosite încă ale capacităţii de muncă şi de creaţie ale Poporului Român, puse în slujba prosperităţii şi afirmării demne a Statului Român între toate celelalte state ale lumii.

Sumare precizari şi 3 întrebări în loc de încheiere.

Atît în deceniile imediate de după Unirea Principatelor şi formarea Satatului Naţional Român, în 1859, pînă în 1888, perioadă la care ne-am referit anterior, cît şi în cele care au urmat pînă la al II-lea război mondial, PNL, deşi a adus contribuţii importante la realizarea tuturor transformărilor pozitive care au avut loc în viaţa internă şi externă a României, între doctrina şi programele sale – declarate că exprimă şi promovează principiile naţionalismului economic românesc – şi activitatea sa faptică, concretă, cu deosebire în perioadele cînd o condus nemijlocit ţara, îşi face loc o tot mai mare discrepanţă. La originea acestei neconcordanţe a stat constant – ca şi în actuala perioadă de tranziţie – liberalismul economic occidental, pe care l-a îmbrăţişat, de la început, ca o fatalitate, transformat ulterior într-un instrument de avangardă şi de penetraţie, necesar organizării unei pieţe economice libere de care aveau nevoie – ca şi acum – statele dezvoltate, industrializate, pentru expansiune economică şi dominaţie politică, fără limite, în toate ţările lumii.

Concludente în sensul celor de mai sus sînt constatările şi aprecierile ce se desprind din studiile cele mai reprezentative ale acelor vremuri – ce nu pot fi puse pe seama incompetenţei sau a anumitor nostalgii, „argumente“ folosite frecvent, în prezent, de anumite „elite“ ale ţării –, prin care se demonstrează că: „După războiul cel mare (este vorba de primul război mondial – n.n.), cîştigînd zestrea mărită a teritoriilor alipite, urmăm în viaţa economică, dar şi în cea politică şi culturală, drumul apucat înainte. Apărăm, cu toată tăria, ordinea burgheză capitalistă, cu pretenţii naţionale, a liberalismului, la adăpostul unor concesii largi, acordate, fie şi indirect, străinilor, şi ne facem susţinătorii unei democraţii abstracte“ (practici şi adevăruri ambigue ridicate pe culmile cele mai înalte în actuala etapă de majoritatea partidelor politice ale ţării – n.n.)

„Satul este, în forme şi interese, aceeaşi expresie a lumii burgheze sau pseudo-burgheze de la oraş. Prăpastia dintre această lume privilegiată şi aceea a satelor – cu fondul lor vital – se face cu atît mai mare. De fapt, în această ordine, oraşul, deţinînd puterea, stăpîneşte cu toate mijloacele satul, exploatîndu-l şi ruinîndu-l“.

„În viaţa economică se stabileşte, din această cauză, un paradox dureros, care împiedecă orice tendinţă de propăşire şi ridicare a ţării“ (a se vedea „Enciclopedia României“, vol. III, p. 235-236).

Şi acum, cele 3 întrebări în loc de final:

1) Neatîrnarea în afară, primatul naţional şi dreptatea socială – coordonate în care se cereau să fie precizate doctrina şi cadrul de dezvoltare unitară şi organică a vieţii economico-politice a ţării în viitor, după Unirea Principatelor şi formarea Statului Naţional Român, în 1859 – mai constituie sau nu imperative pentru Statul democrat Român creat în urma evenimentelor din decembrie 1989?

2) Dacă răspunsul la întrebarea 1 este da, atunci cum se explică faptul că aceste cerinţe primordiale – permanente – ale evoluţiei ascendente şi suverane a României nu se regăsesc în doctrinele şi în programele aproape nici unui partid politic de acum al ţării?

3) Situaţia catastrofală în care se găseşte în prezent România nu este şi o consecinţă directă a acestei anormale şi dureroase realităţi pentru ţară?

Răspunsul la toate cele 3 întrebări – şi la altele pe care acestea le presupun – se cer a fi date într-un timp cît mai scurt, în primul rînd de către partidele politice care, prin doctrine şi programe, declară că apără şi promovează interesele naţionale fundamentale – permanente –, pentru a contribui, decisiv, la reaşezarea României pe temeliile trainice ale civilizaţiei materiale, ştiinţifice şi culturale avansate, proprii ţărilor cu adevărat dezvoltate, prospere şi independente ale lumii.

Sfîrşit

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

COMENTARII DE LA CITITORI