Monografia Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou, din Bucureşti (10)

in Pagină creştină

– Volum omagial la împlinirea a 300 de ani de la martirizarea sfinţilor Brâncoveni (1714-2014) –

Descoperirile arheologice din timpul campaniei de sãpãturi din perioada 1956-1957, dar mai ales ale celei din 1966-1968, au fost neaşteptat de generoase. Specialiştii îşi propuseserã iniţial sã verifice numai soliditatea şi eventualele modificãri ale zidurilor înãlţate de cãtre Domnitorul Constantin Brâncoveanu, dar au descoperit în plus vestigiile unor biserici despre care se ştia în trecut doar din spusele unor cronicari, fãrã alte precizãri. Datoritã acestor cercetãri arheologice, au fost aduse la luminã, sub nivelul de cãlcare al pronaosului şi naosului bisericii brâncoveneşti, vestigiile unei biserici mai vechi, din Secolul al XV-lea, anterioare bisericii din Secolul al XVI-lea, atribuitã de cãtre cronicari lui Dobruş Banul. Aşadar, aşa cum am arãtat mai sus, aceastã bisericã din Secolul al XV-lea, al cãrei ctitor nu se cunoaşte deocamdatã, a avut o temelie de bolovani de rîu alternînd cu cãrãmidã în tehnica numita „în casete“, executatã în stil byzantin, cu plan împãrţit tradiţional, în pronaos, naos şi altar. Ea avea de jur împrejur morminte şi chiar o criptã de cãrãmidã, la adîncimea de 2,30 metri faţã de nivelul wagrissului. Zona cea mai intens folositã pentru înhumãri în Secolele XV-XVII se aflã pe laturile de vest şi de nord ale actualului lãcaş. Motivul nãruirii acestei biserici din Secolul al XV-lea este doar de presupus, în contextul devastãrilor ce s-au abãtut asupra ţãrii şi localitãţii în acel secol zbuciumat.
Pe locul bisericii din Secolul al XV-lea, arheologii au descoperit un strat de pãmînt cenuşiu închis, „care cuprindea fragmente de farfurii smãlţuite şi ornamentate cu smalţ galben-verzui, cu ciungi de smalţ maron şi verde mai închis“, singurele dovezi ale vieţii umane înfloritoare din acea bisericã.
Peste ruinele acestui edificiu nu s-au mai ridicat alte construcţii pînã la cea din primii ani ai Secolului al XVI-lea, atribuitã boierului Standul Benga din Dobrusa, cunoscut tradiţional drept Dobruş Banul. Acest boier, mare stolnic la data construirii bisericii, fusese ctitor şi al schitului Dobruşa-Vîlcea, în jurul anilor 1495-1500, iar noua sa bisericã a primit statut de mînãstire, cu hramul Sfîntul Gheorghe, de data aceasta folosindu-se ca material de zidãrie cãrãmida.
Cu toate acestea, şi noua bisericã a fost de dimensiuni modeste, fiind însã mai încãpãtoare decît cea pe care o înlocuise. Totuşi, din punct de vedere arheologic, s-a stabilit cã „pe latura de vest, biserica lui Dobruş Banul a urmat acelaşi traseu cu zidul bisericii mai vechi“, chiar folosind unii stîlpi şi zidurile vechi ca suport de susţinere ale noilor stîlpi şi ziduri. Aceastã bisericã atribuitã lui Dobruş Banul a fost pictatã. Dovadã stã descoperirea, în timpul sãpãturilor arheologice, a unei fîşii din vechea picturã, pe un fragment de zid ce porneşte de la adîncimea de 54 centimetri sub pavimentul actual, pînã la 86 centimetri. Astfel, „pe fundalul alb al peretelui fusese zugrãvit un motiv format din semicercuri distanţate, obţinute din dungi negre în care se înscriu linii în val, roşii. Douã dungi în val suprapun motivul acesta, ce imitã faldurile unei draperii, despãrţindu-l de un alt motiv; din care s-au mai pãstrat numai fragmente de linii roşii. Registrul inferior al picturii este format dintr-un brîu de vopsea neagrã, afectat de urmele unui incendiu. Astfel, porţiunea pictatã constituie un indiciu preţios în ceea ce priveşte precizarea nivelului de cãlcare din interiorul bisericii, în timpul ctitoririi ei“.
În pavajul din jurul acestei biserici au fost gãsite monede de la mijlocul Secolului al XVI-lea, una datînd din perioada 1506-1548, ceea ce a permis cercetãtorilor sã stabileascã data construcţiei lui Dobruş Banul ca fiind în prima jumãtate a Secolului al XVI-lea. Din cele 53 de morminte descoperite şi studiate, opt s-au aflat în interiorul bisericii şi, datoritã obiectelor de podoabã gãsite în ele, au putut fi datate în Secolele XVI-XVIII. Unele din cele opt morminte mai pãstrau resturi de veşminte preoţeşti sau urme din stofa ce îmbrãca sicriul.
În partea vesticã a bisericii lui Dobruş Banul se întindea incinta mînãstirii, pînã la împrejmuirea de astãzi, ce desparte curtea de bulevardul I.C. Brãtianu, unde se înãlţa, de la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, un zid cu intrarea sprijinitã de contraforţi. În aceastã zonã vesticã, dinaintea scãrilor pridvorului, au fost sãpate morminte, zidite cu bolovani de rîu şi fragmente de cãrãmizi şi datate în Secolul al XV-lea, deoarece aici terenul bisericii lui Dobruş Banul fusese ridicat prin depunerea şi nivelarea molozului rezultat din demantelarea bisericii anterioare.

(va urma)
Preot dr. Emil Nedelea Cãrãmizaru

COMENTARII DE LA CITITORI