Monografia Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou, din Bucureşti (12)

in Pagină creştină

– Volum omagial la împlinirea a 300 de ani de la martirizarea sfinţilor Brâncoveni (1714-2014) –

Ultima referinţă, privitoare la această importantă etapă constructivă, datează din 1714 Decembrie 15, cînd, într-o scrisoare, „se arată că se pregătea material pentru un paraclis la mînăstirea Sfîntul Gheorghe. Paraclisul a fost zidit probabil în anul următor. El exista în 1818, cînd este amintit de D. Fotino”, precum şi în 1838, cînd este menţionat în Catagrafia întocmită atunci.
În 1718 biserica a fost avariată de un incendiu, reparaţia acoperişului fiind suportată de către Doamna Marica Brâncoveanu şi ginerii ei. Toate aceste lucrări au presupus costuri foarte mari, la care au contribuit, aşa cum precizează pisania, toate categoriile sociale avute ale vremii.
În acest timp, poziţia internaţională a Principatelor Române a determinat apariţia unui fenomen economic specific acelor vremuri: Ţara Românească, aflată la intersecţia dintre Orient şi Occident, a devenit în mod necesar bază de desfacere a mărfurilor ce tranzitau acest teritoriu. Aşa se explică apariţia în ţară şi în Capitală a tot mai multor spaţii de depozitare şi comercializare a mărfurilor, ce gravitau în cele mai multe cazuri în jurul bisericilor şi mînăstirilor. În felul acesta au apărut hanurile, care purtau de cele mai multe ori numele bisericilor sau ale mahalalelor unde erau construite.
Acest fenomen s-a manifestat şi la Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou, pentru că la data urcării pe scaunul domniei a lui Constantin Brâncoveanu, acest obicei al construcţiei hanurilor nu era nou. Panaiotake Nicussios începuse amenajarea incintei mînăstirii cu anexe comerciale, dar nu şi-a dus lucrul pînă la capăt. El intenţionase să construiască un han mai spaţios decît cel construit de zaraful Manole, căruia „lanache, judele oraşului Bucureşti, împreună cu cei 12 pîrgari i-ou întărit stăpînirea locului ce se află lîngă uliţa dinspre grădina bisericii Sfîntul Gheorghe – Nou”.
Cu timpul, au apărut şi alte hanuri în Bucureşti, unul numit Şerban-Vodă (după numele ctitorului, Şerban-Vodă Cantacuzino), apoi altul al Mînăstirii Colţea, ori altul pe lîngă Mînăstirea Zlătari. Mai erau Hanul Mînăstirii Sărindar, apoi Hanul zis Constantin Vodă, atribuit Domnitorului Constantin Brâncoveanu, iar în curtea bisericii Sfîntul Gheorghe, zidirea hanului a fost finalizată în anul 1698. De asemenea, în apropierea bisericii Sfîntul Gheorghe – Nou, mai erau construite Hanul lui Simion şi Hanul Serdarului Ion Eliad (Hanul lui Ion Românul), care avea circa 10 prăvălii. La data terminării construcţiei, hanul avea 200 de încăperi, cu prăvălii cu tot, pivniţe la subsol şi odăi deasupra prăvăliilor, folosite în special de toptangii (angrosişti).
Anton Maria Del Chiaro Fiorentino, secretarul Domnitorului Constantin Brâncoveanu, scria că hanul a fost unul dintre cele mai mari şi mai frumoase din acea vreme.
Hanul Sfîntul Gheorghe – Nou a fost construit de către Domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu. Zidirea acestui han a fost făcută după modelul hanului construit de către predecesorul său, Şerban Vodă Cantacuzino, ambele fiind descrise mai întîi de Ion Ghica şi mai apoi de către Ionescu-Gion.
Despre hanurile Şerban-Vodă şi Sfîntul Gheorghe, Ion Ghica spunea că au „curţi mori, pătrate, cu ziduri înalte şi tari de jur împrejur, cu porţi groase de stejar, căptuşite cu fier, legate în piroane, şine şi lanţuri, cu clopotniţă deasupra gangului; în mijlocul curtei biserica, ocolită de case tari de zid; compartimentele unele lîngă altele, fiecare cu pivniţă adîncă, cu magazia boltită, cu uşi de fer scose pe uă galeriă cu arcade pe colone de pietră cu capiteluri d’asupra, cu odăi tote cu ferestrele şi cu uşile pe un pridvor, care ocolia hanul dintr-un capăt pînă într-altul, comunicînd cu două scări mari, acoperite, faţă-n faţă una cu alta, stil italian, tipul adoptat pretutindeni în Arhipel şi în Marea Neagră, pe unde Genovesii au avut cantone”.
În descrierea lui G.l. Ionescu-Gion, constatăm asemănări, dar şi deosebiri, mai ales privind preocuparea de a asigura securitatea ansamblului. De exemplu, fereastra era „abia vizibilă”, iar poarta unică, amplasată „pe una din laturile pătratului sau dreptunghiului ce forma zidul înconjurător„era mare, ca de cetate, în stare a înfrunta pînă şi loviturile ghiulelelor de tun” şi odată închisă şi zăvorîtă, „nu mai era cu putinţă nici să ieşi afară, nici să intri în han”.
Prăvăliile erau construite în aşa fel încît să fie ferite de incendii. Cînd „focul ardea la odăile de sus, prăvălia era apărată”.
În privinţa pivniţelor, acestea „erau adînci, mari, cu ascunzători cu gîrliciuri cotite şi cu nesce bolţi cari înfruntau focul cel mai năpraznic”. Desigur, în mijlocul curţii se afla biserica, constituind forul tutelar al întregului complex. întreg ansamblul rămînea în paza unuia sau a doi îngrijitori, care închideau seara porţile şi răspundeau de siguranţa aşezămîntului.

(va urma)
Preot dr. Emil Nedelea Cărămizaru

COMENTARII DE LA CITITORI