Monografia Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou, din Bucureşti (22)

in Pagină creştină

– Volum omagial la împlinirea a 300 de ani de la martirizarea sfinţilor Brâncoveni (1714-2014) –

UN MORMÎNT CE SE DESCOPERĂ TUTUROR
Se ştie că biserica a ars pe vremea lui Bibescu-Vodă, s-a prăbuşit, că a fost reparată, căci astăzi este mult mai largă decît la început. Şi, pentru a se constata aceasta, a fost de părere cineva din Comisiunea Monumentelor Istorice că s-ar putea face şi săpături. Săpăturile acestea au fost făcute şi ele au dus la bune rezultate. S-au găsit, într-adevăr, la o adîncime oarecare, gropniţa aceea din fund. D. Drăghiceanu, care a supravegheat lucrările acestea, va face în foarte scurtă vreme şi o expunere pe larg, cu tot materialul grafic trebuitor.
Gropniţa a fost puţin spartă, dar nu este de bănuit numai decît mîna lacomă a unui profanator, iar ideea aceea, puţin cam naivă, răspîndită într-o parte din public, că înăuntru trebuiau să se găsească obiecte scumpe, podoabe de aur, cu pietre preţioase, trebuie înlăturate din discuţie. Nici să nu se gîndească nimeni la aşa ceva. Trebuie să se ţină samă că rămăşiţele lui Brâncoveanu şi ale copiilor săi au fost pescuite din mare, îngropate în Insula Halchi, că au stat şase ani supt pămînt, că apoi au fost aduse într-o năframă. Ei bine, cum poate să-şi închipuie cineva că pe oasele acestea, sfărîmate, ar fi trebuit să se aşeze inele, care de altminteri, dacă ar fi fost încă pe degetele lui Brâncoveanu, ar fi fost furate imediat de executorii săi.
Prin urmare, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. Pe de altă parte, eu nu cred că în mijlocul Bucureştilor să se fi putut face acte de acestea de profanare.
Oasele găsite înăuntru sînt fără îndoială oasele lui Constantin Brâncoveanu (subl. – n.n.), şi avem dovezi indirecte, care mi se par cu desăvîrşit hotărîtoare. Întîiu, nu cred că cineva din familie, îngropînd oasele unui urmaş, ar fi avut cruda impietate, cu totul nepotrivită cu firea acestui popor de gingaşă simţire, de a scoate oasele unui Domn martir pentru a le înlocui cu altele. Acesta este un lucru care nu poate fi admis. Dar mai sînt şi alte două dovezi. Eu cunosc multe portrete ale lui Brâncoveanu. Dacă această conferinţă ar fi fost organizată din vreme şi aş fi avut răgazul să fie proiectate unele din aceste portrete, v-aş fi arătat şi un portret al lui, relativ tînăr – peste patruzeci de ani – care a fost găsit în timpul din urmă de d. Marcu Beza, consulul României la Ierusalim, portret care a fost înfăţişat şi la Academia Română, într-o fotografie mărită. Mai este un portret al lui Brâncoveanu şi în lucrarea lui Del Chiaro, „Revoluţiile Valahiei”; un altul se găseşte în fruntea unei mari şi însemnate cărţi greceşti, ieşită cu cheltuiala Brâncoveanului, şi pe lîngă acestea mai sînt o mulţime de portrete în bisericile făcute de dînsul. S-ar putea însă obiecta că, în biserici, zugravul nu a redat în modul cel mai fidel chipul Domnului, deşi în foarte multe locuri – cum sîntem la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, supt o influenţă italiană, veneţiană, foarte pronunţată, care nu se potriveşte cu ieratismul de altădată – fără îndoială că zugravul a căutat să redea realist chipul Domnului. Brâncoveanu avea o fină figură, foarte lungăreaţă: era un dolihocefal caracteristic. Avea ochii foarte mari şi orbitele foarte adîncite. Îndată ce am văzut capul din gropniţa aceia de dedesupt, am şi recunoscut chipul aşa cum este înfăţişat în portrete.
S-a obiectat la Comisiune că s-ar putea să nu fie capul lui Constantin Brâncoveanu, ci al unuia din fiii săi. Această părere este greşită. Nu se poate lucrul acesta, fiindcă acelaşi Del Chiaro, care, după un desen al lui sau, mai probabil, al altuia de la Curtea lui Brâncoveanu, a înfăţişat pe Domn, a pus în cele patru colţuri ale portretului domnesc şi pe cei patru fii ucişi ai săi. Pe aceştia îi vedem şi la mînăstirea Hurez, unde de altfel este înfăţişată toată defilarea Domnilor pînă la dînsul, precum şi membrii familiei. Copiii aceştia ai lui Brâncoveanu sînt născuţi din căsătoria cu Doamna Marica, nepoata lui Antonie-Vodă din Popeşti. Antonie- Vodă era un boier de ţară de la noi; este clăditorul Tîrgşorului, de lîngă Ploieşti, unde cred că i-am văzut şi chipul, şi figura lui este cu totul deosebită de a lui Brâncoveanu. El avea faţa rotundă, şi copiii lui Brâncoveanu prezintă aceeaşi înfăţişare. Nici unul nu are figura de o deosebită fineţe a tatălui lor. Dar mai este ceva. Ideea, manifestată de dl. Hagi Moscu, că acel îngropat înăuntru ar fi Grigorie Brâncoveanu. Ei bine, nu. Dacă nu se găsesc toate vertebrele a căror despicare cu sabia ne-ar fi lămurit fără nici o putinţă de contradicţie şi ar birui pe oricine ar încerca o altă explicaţie, în schimb este o vertebră din spinare care poartă foarte neted urmele tăieturii de sabie.

(va urma)
Preot dr. Emil Nedelea Cărămizaru

COMENTARII DE LA CITITORI