Monografia Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou, din Bucureşti (49)

in Pagină creştină

– Volum omagial la împlinirea a 300 de ani de la martirizarea sfinţilor Brâncoveni (1714-2014) –

BISERICA SFÎNTUL GHEORGHE – NOU, LA VREMEA RESTAURĂRII, ÎNTRE ANII 1965 şi 1987 (6)
Reproducem mai jos un text din lucrarea „Arheologie Medievală Română“, în care profesorul Panait I. Panait relatează o întîlnire cu arh. Henrietta Delavrancea (fiica marelui scriitor Barbu Ştefănescu- Delavrancea), o mare apărătoare a bisericilor-monumente istorice din Capitală şi, în mod special, o apărătoare a Bisericii Sfîntul Gheorghe – Nou, într-o perioadă de grea încercare pentru acest sfînt lăcaş brâncovenesc: „Într-o lună de noiembrie a ultimilor ani ai regimului totalitar, am primit un telefon, la Palatul Şuţu, prin care doamna arhitect Henrietta Delavrancea îmi propunea o întîlnire. Fiind o zi umedă şi rece nu am acceptat,
sugerînd aşteptarea unui timp mai favorabil. De la celălalt capăt al firului mi s-a rostit un singur cuvînt: «Acum», i-am răspuns că o aştept cu plăcere. Fulguia şi era mîzgă chiar în centrul Bucureştilor. A venit, protejată de un «fîş» decolorat şi o boneţică pe cap, legată sub bărbie. Am invitat-o în Sala de conferinţe a instituţiei pe care o conduceam, bănuind că este o chestiune aparte. A intrat în subiect imediat, scoţînd dintr-o pungă de plastic o coală de hîrtie aşternută pe ambele feţe. «Citeşte-o» – mi-a poruncit autoarea. Era protestul său, trimis lui Nicolae Ceauşescu la C.C. al P.C.R., pe marginea zvonului care circula în Capitală, privind dărîmarea Bisericii Sfîntul Gheorghe – Nou. Parcurgîndu-l, am avut senzaţia că mă întîlnesc cu fermitatea, limpezimea şi trăirea patriotică a scriitorului, omului politic şi fost primar al Bucureştilor, Barbu Ştefănescu-Delavrancea. în esenţă, autoarea îl informa pe destinatar despre valoarea acestui loc sacru românesc în care dăinuiesc ce a mai rămas din ele, moaştele acum ale Sfîntului Constantin Brâncoveanu. M-am jenat să-i cer o copie după acest act plin de responsabilitate şi curaj. Neliniştea doamnei arhitect Henrietta Delavrancea pornea de la faptul că, expediind epistola la C.C. al P.C.R. şi neprimind nici un răspuns, a purces la o nouă corespondenţă, de data aceasta pe adresa din strada Primăverii, unde era locuinţa secretarului general al P.C.R. Şi acum primea un singur răspuns! Mi-am permis să-i justific situaţia, reţinînd că deţinătorul era practic acelaşi şi nu conta, ziceam eu, de unde s-a expediat răspunsul liniştitor în chestiune. Arh. Henrietta Delavrancea a fost o vehementă apărătoare a monumentelor istorice, inclusiv a celor de cult, fapt pentru care societatea românească se cuvine să îi acorde respect şi mulţumire”.
După anul 1980, slujitorii de atunci ai acestui sfînt lăcaş, Părintele Gheorghe Didicescu şi Părintele Traian Ghica, au continuat lucrările de restaurare începute sub oblăduirea Arhiepiscopiei Bucureştilor şi, în acelaşi timp, misiunea de propovăduitori ai Cuvîntului lui Dumnezeu, deşi sfîntul lăcaş avea în interior aspectul de şantier.
SCHIMBAREA LA FAŢĂ A BISERICII SFÎNTUL GHEORGHE-NOU (1)
SFÎNTUL LĂCAŞ, O BIBLIE ÎN IMAGINI

În istoria Bisericii Sfîntul Gheorghe – Nou, pictura sfîntului lăcaş a fost refăcută de mai multe ori de către mai multe generaţii de pictori bisericeşti.
Primul pictor cunoscut care a zugrăvit Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou a fost Pîrvu Mutu (1657-1735), împreună cu echipa sa. Originar din Cîmpulung Muscel, dar format ca artist în Bucovina, a revenit în Ţara Românească, unde a pictat numeroase biserici şi icoane pentru familiile Cantacuzinilor şi Brâncovenilor. Printre bisericile pictate de el se numără şi Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou din Bucureşti. Sub penelul său au izvorît imagini, scene biblice şi chipuri de sfinţi ierarhi, mucenici şi cuvioşi, mărturisitori ai credinţei celei mîntuitoare în Hristos. Acest zugrav bisericesc a utilizat o vastă gamă cromatică şi ornamentală, proprie stilului brâncovenesc: frunze, flori de acat, vrejuri etc. Combinaţiile de culori şi naturaleţea imaginilor conferă lucrărilor sale un efect artistic remarcabil. Din păcate, incendiul din martie 1847 a deteriorat aproape în întregime pictura.
Următorii pictori care au repictat biserica au fost Mişu Popp şi Constantin Lecca. Mişu Popp era originar din localitatea Săcele, judeţul Braşov. Judecînd după tablourile existente la Biserica din Satulungul Săcelelor şi cele depuse la Muzeul Culturii Româneşti din Şcheii Braşovului, pictura lui s-a caracterizat prin portretizarea realistă a personajelor şi printr-o cromatică luminoasă.
Lucrările de pictură au fost efectuate de către cei doi pictori în anul 1860. Portretele au fost realizate în ulei, iar ornamentele în tempera. Din păcate, şi opera pictorului Mişu Popp a fost afectată de cutremurul din anul 1940. De data aceasta, evenimentele grave prin care a trecut ţara după izbucnirea celui de-al II-lea război mondial au întîrziat mult timp restaurarea bisericii şi aducerea ei la forma avută iniţial, în timpul Domnitorului Brâncoveanu.

(va urma)
Preot dr. Emil Nedelea Cărămizaru

COMENTARII DE LA CITITORI