Monografia Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou, din Bucureşti (63)

in Pagină creştină

Volum omagial la împlinirea a 300 de ani de la martirizarea sfinţilor Brâncoveni (1714-2014) 

ARTA BRÂNCOVENEASCĂ, ELEMENT DEFINITORIU AL RENAŞTERII CULTURII

ŞI ARHITECTURII ROMÂNEŞTI

BISERICA SFÎNTUL GHEORGHE – NOU, MODEL STRĂLUCIT  AL ARTEI BRÂNCOVENEŞTI

Imaginea pe care o au cei care vizitează ctitoria lui Vodă Brâncoveanu, de la Kilometrul Zero al României, este a unei biserici monumentale, armonizată arhitectonic, o adevărată revoluţie în arhitectura bisericească românească, înfăptuită de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu. Acesta vizitase Veneţia şi avea noţiuni de artă occidentală, încă necunoscute la acea vreme în Moldova. De aceea, Domnitorul muntean este ctitorul exclusiv al curentului cunoscut sub denumirea de „Renaşterea românească” sau „barocul românesc”.

Unii cercetători şi-au pus întrebarea dacă această Renaştere este meritul exclusiv al Domnitorului român. Nicolae Iorga a răspuns, afirmînd că arta noastră are la bază „obiceiuri milenare”, „de origine preistorică, tracică”. „E o artă care numără mai multe mii de ani – a adăugat istoricul român – şi se păstrează pînă astăzi”.

Atunci, unde este originalitatea artei care să-i fie atribuită lui Constantin Vodă Brâncoveanu? – ne-am putea întreba noi. Tot marele istoric ne dă răspunsul, în sinteză; învăţatul român nu a exclus împrumutul ca practică istorică în domeniul artei, dar aceasta nu diminuează originalitatea geniului artistic românesc. El i-a dezaprobat pe cei care au respins influenţele, chipurile pentru a păstra originalitatea, şi a spus că: „noi avem un merit foarte mare […], meritul că oriunde am primit ceva – şi am primit de pretutindeni, cu plăcere, cu recunoştinţă, cu mărturisire, proclamînd făţiş prin cercetările noastre cum că am împrumutat – pe toate

le-am adaptat într-o sinteză care ne aparţine şi care este lucrul de căpetenie în dezvoltarea simţului de frumos şi al realizărilor frumosului la noi”.

În acest spirit acţionase, cu mult timp înainte, şi Matei Basarab, care a reprodus tipul şi mai vechi al navei unice, cu nartex şi o singură absidă.

La fel a procedat şi Constantin Brâncoveanu, care a reprodus, la ctitoria sa de la Hurezi, planul în formă de treflă, adăugînd şi la Curtea de Argeş un splendid exonartex deschis, cu arcade susţinute pe frumoase coloane.

În consens cu marele nostru istoric, arhitectul N. Ghika-Budeşti a arătat că îmbogăţirea şi diversificarea tipologică a arhitecturii româneşti s-a datorat acelor maeştri ai ultimilor ani ai Secolului al XVIII-lea, care au pus în bisericile ridicate de către ei: „o notă aparte de variaţiune şi originalitate; ei părăsesc forma obişnuită, dreptunghiulară, a pridvoarelor de pînă atunci,

dîndu-le o formă nouă, mai complicată, poligonală şi asemănătoare cu cea a absidelor”. Astfel, arhitectura din timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, precum şi a lui Constantin Brâncoveanu, este considerată de către Grigore Ionescu, autorul unui tratat de istorie a arhitecturii româneşti, „o continuare a acelei din epoca lui Matei Basarab, cu deosebire că ornamentaţia este mai bogată”. Tot Ghika-Budeşti precizează, în continuare, în ce constă „revoluţia” şi originalitatea în arhitectura din vremea lui Constantin Brâncoveanu: „Ni se pare, totuşi, că arhitectura zisă Brâncovenească aduce însemnate inovaţiuni şi îmbunătăţiri reale în ceea ce priveşte structura bisericilor, ale căror bolţi în «poste a faux» şi arcuri pe console sînt noi şi dau bisericilor, atît în exterior, cît şi în interior, o înfăţişare de o desăvîrşită eleganţă, pe care nu o aveau bisericile lui Matei Basarab; în ceea ce priveşte decoraţia şi în special sculptura în piatră, evoluţia ei este radicală şi principiile de artă ce urmează în veacul al XVIII-lea sînt cu totul altele decît cele din veacurile anterioare”.

Aceasta era o adevărată revoluţie în arta românească, înfăptuită de către arhitecţii şi sculptorii lui Constantin Brâncoveanu, pentru că au schimbat structural arhitectura bisericească veche, creînd una nouă, caracterizată printr-o proporţionalizare mai judicioasă a volumelor, prin eleganţa şi zvelteţea turlelor, prin decorarea externă simplă, dar cu efect, şi prin existenţa unui pridvor suficient de deschis, cu arcade sprijinite pe stîlpi ornamentaţi la bază şi la capiteluri cu vegetaţie bogată.

Aceste trăsături specifice artei Brâncoveneşti le găsim la numeroase biserici ctitorite de către Constantin Brâncoveanu, dar Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou este cu adevărat expresia strălucită a eleganţei şi somptuozităţii acestei arte, în ciuda încercărilor la care a fost supusă de-a lungul secolelor.

Toate aceste elemente sînt cuprinse în imaginea sfîntului lăcaş, diferit structural de vechea construcţie byzantină, în cruce greacă, şi de cea sîrbă, cu arcuri sprijinite pe stîlpi, imagine familiară privitorului. El vede în construcţia ctitorită de către domnitorul martir stilul nou, preluat, după cum s-a mai spus, din timpul lui Şerban Cantacuzino şi adaptat la noua concepţie arhitectonică de la începutul Secolului al XVIII-lea.

Totuşi, noua biserică a păstrat planul treflat (triconc) la interior, cu bolţi susţinute în calote pe pandantivi, rezemaţi pe console, ceea ce la Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou „aeriseşte” interiorul şi îi conferă vastitatea, greutatea bolţilor nemaifiind susţinută de stîlpi şi de console.

Ceea ce plasează arhitectura Bisericii Sfîntul Gheorghe – Nou în noul curent al Renaşterii Brâncoveneşti este faptul că această arhitectură face parte dintr-o serie tipologică în care se includ bisericile Radu Vodă, Patriarhia, Cotroceni ori Văcăreşti, care au preluat şi ele tipul primar al bisericii cu plan triconic, supralărgit, realizat în timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), la Curtea de Argeş. Desigur, sînt şi diferenţe care constau în numărul coloanelor pronaosului, în modul de distribuţie a turlelor şi în raporturile geometrice în care se află diferitele părţi componente ale faţadelor.

Şi în cazul Bisericii Sfîntul Gheorghe – Nou, ca şi în cel al altor biserici Brâncoveneşti, se poate spune că este o sinteză realizată din tradiţiile locale şi influenţele externe. Procesul s-a accentuat începînd cu epoca lui Şerban Cantacuzino (1678- 1688) şi a continuat în cea Brâncovenească (1688-1714) şi chiar în perioada post-Brâncovenească, pînă în anul 1730. În cadrul acestei sinteze s-au făcut împrumuturi de programe noi şi s-au aplicat procedee decorative inedite în cadrul procesului de racordare a creaţiei artistice româneşti la mişcarea artistică europeană, renascentistă, păstrîndu-şi, totuşi, caracterul autohton, propriu artei Ţării Româneşti.

Într-adevăr, ceea ce au remarcat specialiştii în arhitectura şi arta bisericească a epocii Brâncoveneşti a fost trecerea treptată de la stilul arhitectonic byzantin

(biserică – sală, cu cărămidă aparentă şi clopotniţă situată deasupra pronaosului sau a pridvorului) la caracteristicile stilului Brâncovenesc: cu aspect zvelt şi avîntat, datorat proporţiilor adoptate pentru diferitele părţi ale edificiului (de pildă, raportul dintre înălţimea bolţilor şi lărgimea interioarelor).

Această cerinţă a stilului Brâncovenesc se regăseşte astăzi în arhitectura Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou. Restauratorii mai recenţi i-au înlăturat accentele exagerate de verticalitate datorate unor inovatori precedenţi, mai puţin inspiraţi, şi i-au reconstituit ţinuta zveltă iniţială, din vremea ctitorului ei, Voievodul Constantin Brâncoveanu. Astăzi se înalţă maiestuoasă, în veşmîntul alb al tencuielii exterioare, pe a cărui suprafaţă se descifrează discret şi cu simplitate modenaturile arhitectonice şi ancadramentele înflorate din piatră ale ferestrelor.

La exterior, între cele două registre de pe faţadă, zidul bisericii este încins cu un brîu de piatră şi cu un tor ornamental, cioplit cu motive florale.

(va urma)

Preot dr. Emil Nedelea Cărămizaru

COMENTARII DE LA CITITORI