Monografia Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou, din Bucureşti (64)

in Pagină creştină

Volum omagial la împlinirea a 300 de ani de la martirizarea sfinţilor Brâncoveni (1714-2014) –

BISERICA SFÎNTUL GHEORGHE – NOU, MODEL STRĂLUCIT AL ARTEI BRÂNCOVENEŞTI

Brîul cuprinde zonele: pronaos, naos şi absida altarului. El împarte faţadele în două registre largi şi uşor inegale. Cel inferior este împărţit în panouri dreptunghiulare verticale, care au înscrise între ele ferestrele cu ramă de piatră sculptată, asemănătoare cu acelea de la Mînăstirea Antim. În registrul superior, panourile sînt continuate într-o arcatură (succesiune de arcade oarbe, ce decorează faţada unui edificiu) la aceleaşi dimensiuni, cu panourile pe care le continuă din registrul inferior, arcatură ce creează impresia că susţine cornişa.

Pe acoperiş, deasupra naosului şi a pronaosului, au fost înălţate două turle „mai puţin elansate”, cum s-au exprimat specialiştii, aşezate pe cîte o bază pătrată: „Au ferestre înguste, încadrate în arcade multiple în retragere. Bazele turlelor au o arcatură formată din arcade oarbe“. Din studiile de arhitectură şi arheologie efectuate pînă acum, s-a ajuns la concluzia că, iniţial, au existat două turle de dimensiuni mai mici şi deasupra pridvorului, dar ele nu au mai fost reconstituite, în locul lor, s-a adoptat soluţia acoperirii pridvorului cu două calote semisferice, despărţite de un arc lat.

În aceeaşi notă elegantă este construit şi pridvorul, element caracteristic stilului Brâncovenesc. Spre deosebire de alte biserici de acelaşi stil, care au pridvorul tot cu arcade sprijinite pe stîlpi, dar scunzi, parcă apăsaţi de faţadă, la Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou coloanele sculptate, cu caneluri răsucite în torsadă, sînt înalte, sprijinite pe un parapet bogat sculptat cu motive vegetale şi aviforme. Capitelurile lor, ornamentate în stil compozit, cu volute ionice şi frunze de acat elegant răsfrînte, împing în sus parcă faţada, spaţiind confortabil interiorul. Cele opt coloane frontale, precum şi cele trei pe fiecare latură, lasă privirea să observe împrejurimile, creînd sentimentul stenic al eliberării sale. În felul acesta, afirmaţia unor cercetători potrivit cărora Domnitorul Constantin Brâncoveanu este ctitor al unei revoluţii în arhitectura bisericească, devine temeinică şi probată.

Dacă ne-am limita numai la evidenţierea iconografică a picturii din sfîntul lăcaş, sarcina noastră ar fi incomplet îndeplinită, iar afirmaţia privind stilul Brâncovenesc al arhitecturii şi picturii ei ar rămîne neconvingătoare. Desigur, în numeroase studii consacrate artei arhitecturale şi de pictură româneşti s-a vorbit despre meritul Domnitorului Constantin Brâncoveanu pentru promovarea culturii şi artei în Ţara Românească, în care sînt incluse şi referiri la Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou din Bucureşti. Istoricii l-au numit, pe bună dreptate, pe Domnitorul român „ctitor al artelor în Valahia”, „Domn al Renaşterii artistice româneşti”, epoca sa fiind numită epoca de glorie pentru arta şi cultura românească.

Primul care s-a referit la acest fenomen de artă şi cultură multiplu etichetat a fost Episcopul Mitrofan, care definea metaforic, în prefaţa adresată Sfîntului Constantin Brâncoveanu la Octoihul de la Buzău (1700), era culturală Brâncovenească, drept o rodire, în comparaţie cu „puţine şi necoapte roduri” de pe vremea lui Matei Basarab Voievod. De asemenea, referindu-se la contribuţia lui Şerban Voievod Cantacuzino la progresul culturii şi artei valahe, acelaşi episcop spunea că au fost „roduri de mijloc, nici de tot coapte, nici iarăşi de tot crude”. Numai despre Domnitorul Constantin Brâncoveanu a scris că a adus: „roduri coapte, dulci la gust“.

La rîndul său, Ştefan Meteş spunea că „Domnia lui Constantin Brâncoveanu e o vreme de glorie pentru Ţara Româneasca în toate privinţele”, explicîndu-şi această glorie prin „revărsarea aurului vistieriei sale”. Aceeaşi cauză (dărnicia Sfîntului Constantin Brâncoveanu) o atribuie şi N. Ghika-Budeşti pentru formarea breslelor de artişti români, de arhitecţi, de sculptori, de pictori, decoratori şi argintari. Şi P.P. Panaitescu opinează că:„patronajul artistic al lui Brâncoveanu are un aspect pronunţat de Renaştere”, dar el explică aceasta prin faptul că „Brâncoveanu a avut la Curte arhitecţi italieni, iar ca secretar pe scriitorul italian Del Chiaro”. Apoi mai adaugă faptul că Brâncoveanu trimisese elevi români la şcolile apusene şi se înconjurase de elenişti de seamă.

Opinia lui Vasile Drăguţ este puţin diferită, pentru că nu pune accentul pe prezenţa la Curte a arhitecţilor italieni şi nici pe trimiterea unor elevi la studii în Italia, ci arată că apariţia Renaşterii în Occident a fost un proces istoric obiectiv, prin „destrămarea feudalismului şi începuturile capitalismului (Secolele XV-XVI)”. „Pătrunderea în Principatele Române – adaugă autorul – s-a întîmplat tîrziu, mai întîi în Transilvania, în domeniul arhitecturii, iar în Ţara Românească şi mai tîrziu, manifestîndu-se ca «un ecou întîrziat […], la sfîrşitul Secolului XVII» în domeniul construcţiilor civile, iar ansamblul monastic de la Hurez, organizat după principiile simetriei, trădează, de asemenea, aplicarea principiilor arhitecturii renascentiste”.

Cu aceleaşi argumente susţine şi Cristian Popişteanu ideea existenţei culturii renascentiste româneşti la „amurgul Renaşterii tîrzii europene”.

Definind fenomenul artistic Brâncovenesc, I. Miclea şi Radu Florescu spuneau că: „în ansamblu, stilul Brâncovenesc poate fi situat la confluenţa dintre etapa postclasică a stilului românesc şi barocul mijlociu şi tîrziu central-european”.

Astfel, la Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou, se regăsesc, pe fundamentul stilului muntenesc (constituit anterior), în sinteză, elemente preluate din stilurile Renaşterii tîrzii şi baroc matur (mijlociu), aşa cum au fost concepute de către arhitectul şi meşterii ctitorului.

(va urma)

Preot dr. Emil Nedelea Cărămizaru

COMENTARII DE LA CITITORI