Monografia Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou, din Bucureşti (8)

in Pagină creştină

– Volum omagial la împlinirea a 300 de ani de la martirizarea sfinţilor Brâncoveni (1714-2014) –

În privinţa datei de construire a Bisericii Sfîntul Gheorghe – Nou au existat diferite păreri, în funcţie de sursele de documentare de care dispuneau autorii diverselor lucrări.
Pisania originală a bisericii se pare că a fost distrusă fie de incendiile din 1718 (înainte de 26 martie), cînd „biserica Sf. Gheorghe a fost distrusă de un foc mare, care a mistuit şi curtea domnească“, şi 1719, fie de acela din 1847. Cea păstrată acum în pridvorul bisericii era amplasată iniţial într-una dintre clădirile destinate hanului Sfîntul Gheorghe – Nou. Iată textul acestei pisanii scris în româneşte cu alfabet chirilic: „Această curte a ceşti(i) sfinte bisearici, hramul Marelui M(u)cenic Gheorghie, ce iaste închinată prea sf(î)ntului şi de viiaţă dătătoriului mormînt al Domnului şi spăsitorului nostru Isus Christos, carea să veade înprejur zidită şi tocmită într-acesta chip, cu chilii dedesupt şi altele pre deasupra, cu toate odihnele şi trebuinţele lor, întîiu şi den temelia lor sînt începute şi pînă la un loc zidite cu cheltuiala lu Panaghiotachii, carele oarecîndu tălmaciu mare la Poarta turcească au fost, domnind pre aceale vremi bl(a)gocestivul domnu Io Antonie Voevod, fiindu cursul anilor de la Christos 1670 şi ispravnic făcîndu pre dumnealui Şerban Cantacuzino vel spătar, fiind atunce au rădicat rîndul cel de jos de chilii şi încă nu toate deplin. Dupre aceaia, murindu Panaghiotachi şi cheltuiala de la dînsul s-au curmat. Şi aşa au stătutu pînă acum în zilele luminatului şi înălţatului Io Costandin Brâncoveanu Băsărab Voevod; deci iară, s-au început a să zidi şi a să lucra întîiu ceale de jos chili ce rămăsease neisprăvite dupre aceaia şi casfele, patrierşăşti cu tot rîndul celor dupre deasupra, pînă s-au şi sfîrşit precum să şi văd, la cheltuiala puind parte preafericitul, prea învăţatul şi preaştiutul părintele Dositheu patriarhul sfintei Cetăţii Ierusalimului, carele patrierşiia încă din începutul aceştii zidiri, parte şi mai mare înălţatului Domnu dîndu. Ajutat-au la această mare cheltuială ce s-au făcut şi boerimea şi alte mînăstiri ale ţării şi neguţătorii cine cu ce au putut şi s-a îndurat pentru sufletele şi bună pomenirea lor, ca să fie şi preasfinţitei şi marei a Ierusalimului case această zidire de mult ajutoriu şi folos, ispravnicu luminatul domnu puindu pre Ianache Vîcîrescul vel agă, şi cheltuitoriu lucrului acestuia Apostol neguţătoriul, fiind egumen Malahia ieromonahul pre acea vreame, pînă o au şi isprăvitu la anul de la zidirea lumii 7207 şi de la spîseniia ei 1699, mesita septemvrie 20, într-al unsprăzeacelea ani al domnii blagocestivului şi înălţatului mai sus pomenitului Io Constantin Brâncoveanu Băsărab Voevod, carele şi astăzi stăpîneaşte, a căruia ani şi norocire înmulţească-i atotţiitoriul şi putearnicul Dumnezeu. Şi am scris eu Isar logofăt”.
Autorul textului din pisanie, logofătul Isar, priveşte spre trecut de la înălţimea prezentului, adică din anul 1699, şi se referă numai la „această curte ceştii biserici“, care se vede împrejur zidită şi nu la biserica propriu-zisă, precizînd că zidul împrejmuitor era în întregime dotat, la vremea cînd scria pisania, cu chilii şi prăvălii etajate şi „cu toate odihnele şi trebuinţele lor“. Iniţial, construcţia zidului împrejmuitor fusese începută cu sprijinul financiar al lui Panaiotache (Panaghiotachis) Nikussios, zis „Mamona“ (1622- 1673 oct. 2), mare dragoman la Poarta Otomană, ispravnicul lucrărilor fiind Şerban Cantacuzino, mare spătar şi viitor Domn al Ţării Româneşti. Astfel, aşa cum relatează pisania, în anul 1670 „au rădicat rîndul cel de jos de chilii“, adică parterul, în vremea lui Antonie Voievod din Popeşti şi Negoeşti (1669 mart. 3-1672 febr. ante 12), iar la 8 august 1671 un document menţiona terminarea doar a „boitelor” şi a unor clădiri cu 16 odăi. În acest context, despre biserică nu s-a făcut vorbire propriu-zis în această pisanie.
Lucrările au fost întrerupte odată cu moartea lui Panaiotache, deces netrecut în pisanie, dar despre care ştim că s-a produs la 22 septembrie/2 octombrie 1673, pe malul stîng al Dunării, la Isaccea, în timpul expediţiei otomane contra polonezilor. De acolo, corpul său îmbălsămat a fost transportat la Mînăstirea Naşterea Maicii Domnului şi Sfîntul loan Botezătorul din Insula Chalki (Heybeliada), rectitorită de el.
Aşadar, aşezămîntul Sfîntul Gheorghe – Nou funcţiona şi era înzestrat cu o grădină, menţionată încă de la data de 14 mai 1673 într-un document în care Ianache, judele oraşului Bucureşti, împreună cu cei
12 pîrgari, au întărit lui Manole Zaraful stăpînirea unui loc despărţit doar printr-o uliţă de grădina Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou.
(va urma)

Preot dr. Emil Nedelea Cărămizaru

COMENTARII DE LA CITITORI