Mormîntul fără nume

in Lecturi la lumina ceaiului

El însuşi a ales poarta neagră prin care trupul lui osos de mujic ascetic avea să se strecoare în eternitate. Cel mai simplu mormînt al celui mai strălucit scriitor al Rusiei şi, poate al lumii: Lev Tolstoi. Într-un luminiş, printre carpeni şi mesteceni se odihneşte neodihnita minte a celui mai mujic dintre aristocraţi, sub o brazdă înaltă din pămîntul pe care l-a iubit şi pe care cei ce vin să se reculeagă jertfesc liliac în această primăvară udă. Fără cruce, fără nume, fără piatra funerară: aşa zace marele „soldat necunoscut” al literaturii mondiale. Biserica ortodoxă rusă l-a excomunicat, neputînd accepta doi dumnezei, aristocraţia rusă l-a excomunicat, nesuferind pilda lui de simplitate şi curăţenie ţărănească; l-a adoptat însă poporul lui de umiliţi şi obidiţi, neamurile felurite ale planetei. El însuşi, aşa cum şi-a croit viaţa, şi-a croit şi moartea, tot printr-o revoltă. El însuşi a hotărît să plece de acasă, bătrîn şi însingurat, să moară pe drumurile Rusiei pe care a iubit-o ca nimeni altul, să fie îngropat aci, la „Iasnaia Poliana”, în simplitate şi anonimat, în această „poiană luminoasă” în care s-a născut într-o zi de vară, la 28 august 1828, pe canapeaua pe care aveau să se nască apoi şi toţi cei 13 copii ai săi. Deasupra crengilor de liliac, cu ciorchinii lor de zăpadă înmiresmată, cad picături de ploaie din ochii verzi ai frunzelor. E parcă altarul unui zeu al zeilor păgîni, al unui duh misterios, stăpîn al unei lumi inaccesibile, făcătorul pădurilor, al luminii şi al ierbii, al imaculatelor zăpezi şi al vîntului neodihnit, al liniştii şi statorniciei lucrurilor care trec, spre a se întoarce. Parcă nu cred să stea aci, în adînc, risipite sub brazda înaltă, degetele care au făcut să alerge tocul cu peniţă în ritmice şi sacadate mişcări de pe neantul alb al hîrtiei, în negura cernelii şi înapoi, ca să facă, din duhul pieritor al vorbelor, „Război şi Pace” ori „Ana Karenina”. Parcă nu cred să zacă albe, ca nişte tulpini de mesteceni seceraţi, oasele braţelor lui, care au mişcat coasa, lopata sau fierăstrăul, cu gesturile milenare ale ţăranilor din împrejurimi, pe care-i ajuta cu vorba şi fapta. Trăind ca ei, în simplitate, muncea la rînd cu ei să smulgă roadele pămîntului, gospodar al moşiei pe care avea s-o împartă ţăranilor. Cine ştia mai bine ca el psalmii trecerii noastre, cum lepădăm pe rînd tot ce am dobîndit, ca să reintrăm în marea curgere a naturii, goi precum am venit?
Dintre numeroasele tablouri şi fotografii care-1 înfăţişează în casa-muzeu, cel realizat de Repin în 1891 mi se pare a fi cel mai complet pertru personalitatea lui L.N. Tolstoi. În camera de la mansardă, cu un picior îndoit sub el, aşezat pe o bancă lată şi joasă de lemn, la o masă simplă, pe jumătate întors cu spatele către lume, în adîncă singurătate, îmbrăcat în cămaşa lui de in, ce avea apoi să-i poarte numele, Lev scrie. Rezemată de peretele din fund, în plină lumină, stă coasa, şi, atîrnat în cui, fierăstrăul. Din profil, capul lui de apostol stă aplecat peste evangheliile profane pe care le-a scris, ignorînd cu totul pe Repin, prietenul, care-şi vedea de pensulele lui, aşezat, undeva, în alt colţ al camerei. Aci au fost scrise: „Ce este arta?”, „Cadavrul viu”, „Învierea”, „Sonata Kreutzer”, „Hagi Murat” ş.a.
Păşesc prin camerele unde a respirat şi a visat nerepetabilul geniu al literaturii, tălpile mele urcă pe treptele scărilor de lemn pe care au răsunat tălpile cizmelor lui, ochii mei privesc pe ferestrele pe care ochii lui se odihneau în frunzele copacilor şi pe mătasea ierbii din Iasnaia Poliana, fără de care, după cum el însuşi spunea, n-ar fi putut înţelege Rusia.
Într-o raclă de sticlă stă dubla lui călimară, din care au izvorît milioane de litere, mii şi mii de pagini, zeci de volume. Acum e secată ca un izvor, din care mulţimile însetate au sorbit şi ultima picătură. Un alt birou de lucru, cu măruntele unelte de scris, două sfeşnice şi o carte. Un scaun pitic, parcă de copil, se află în faţă. Uimirii mele, bibliotecara muzeului îi răspunde, cu dulcele accent al Iaşilor unde ea se născuse, că marele L.N. Tolstoi, miop în ultima parte a vieţii, retezase picioarele scaunului, pentru ca, aşezat sub nivelul normal, ochii săi să fie mai aproape de hîrtie.
Circa 50 de ani a trăit aci titanul de la Iasnaia Poliana, înconjurat de copii, de ţărani, de prieteni, de admiratori şi adepţi veniţi să-l vadă din toată Rusia şi din toată lumea. Aci, unde poienile misterioase aşteaptă parcă zînele-copii să se joace, împletindu-şi coroniţe de flori; aci, unde tulpinile mestecenilor par nişte fiinţe de fum, unde micile ochiuri de apă şi Rîul Voronka se adapă din înaltul cerului cu nori ireali, unde colinele domoale palpită în zare ca nişte fiinţe adormite, unde toamnele sînt de o nespusă melancolie eseniană, iernile, de o măreţie polară, verile, domoale şi blînde, iar primăverile, zvăpăiate, ca nişte fecioare presimţindu-şi marea iubire.
Aci propovăduia marele Tolstoi religia lui profană, un nou creştinism primitiv, nonviolenţa, simplitatea, bunătatea, responsabilitatea fiecăruia în faţa propriei vieţi – fiecare dintre noi avem şi cheile Raiului, şi cheile iadului; de noi depinde ce poartă deschidem – scria el undeva, punînd în pămîntul rodnic al gîndirii sămînţa existenţialismului. Dar concepţiile lui filosofice, care i-au atras adepţi fanatici şi celebri din întreaga lume, nu erau împărtăşite tocmai de credincioasa lui soţie, ca să nu mai vorbim de oficialităţi. Şi copiii lui s-au împărţit în două tabere, unii care îl urmau întrutotul, iar alţii, partizani ai soţiei. Consacrată gospodăriei, cu griji multe, ocupîndu-se de numeroşii lor copii, de oaspeţi şi prieteni, transcriind de repetate ori lucrări ale soţului ei genial, Sofia Andreevna nu se împăca deloc cu ideile democratice şi revoluţionare ale lui L.N. Tolstoi. Crescută în vechea societate înaltă a Rusiei, nu putea accepta ca soţul ei să împartă averea ţăranilor şi să-şi trimită copiii să muncească la fel ca oricare alţii, şi nici ca el să renunţe la drepturile de autor, nici să ducă o viaţă de ţăran. Pentru ea, Lev Tolstoi era ceea ce se născuse: graf. Aşa că nu o dată intrau în conflicte de concepţii, care luau uneori forme grave. Revoltatul Tolstoi a plecat, deci, de două ori de acasă, dar Sofia l-a adus înapoi, aruncînd în luptă ultimele resurse feminine: copiii. Credincios lui însuşi, spre sfîrşitul vieţii, scriitorul şi-a redactat testamentul în taină, dar cum soţia îi bănuia conţinutul, de fapt, doar hîrtia trebuia păstrată în secret. Ceea ce bătrînul „Leu” a făcut. Se spune că, într-o noapte, soţia a început să caute testamentul prin sertarele biroului, dar Tolstoi, care nu dormea, a auzit-o. Ce s-a petrecut atunci nu poate şti nimeni cu siguranţă şi nici ce s-a discutat, sau, mai degrabă, cum; cert este că bătrînul geniu a scris cîteva rînduri, în care-şi anunţa familia că pleacă fără adresă şi să nu fie căutat. A plecat însoţit de doctorul familiei, dar s-a îmbolnăvit grav în tren, aşa că a fost nevoit să rămînă în mica Gară Astapova, unde a şi murit, la scurtă vreme după popas, în toamna anului 1910. Nu ştie nimeni unde vroia să se ducă, încotro să-şi îndrepte nesigurii paşi, ce drumuri ale marii Rusii avea de gînd să străbată, unde năzuia să se odihnească. Poate numai el singur ştia: se ducea pe drumul nemuririi, care n-are puncte cardinale şi nici nume, aşa cum nu are nici mormîntul celui care va să fie întotdeauna nemuritorul de la Iasnaia Poliana.

DUMITRU TRANCĂ

COMENTARII DE LA CITITORI