MULÞUMIM, VADIM!

in In memoriam

Poporul i-a văzut lumina, nu păcatele şi vina…

 

Vestea decesului lui Vadim, ca unul care ştie că nimeni nu are garanţia prinderii clipei următoare, nu m-a contrariat, nici nu m-a surprins, mai ales că, după o viaţă pe care şi-a închinat-o luptei cu nedreptăţile mafioţilor români şi străini, pe de-o parte, mă miram cum de nu a clacat în faţa sistemului ticăloşit, iar, pe de altă parte, aflasem de o ameninţare adresată printr-un mesaj telefonic, în contextul în care pledase, public, pentru desfiinţarea S.R.I. şi ieşirea României din U.E., pe motivul impunerii cotelor de invadatori islamici. Însă riscurile majore la care s-a expus, din poziţia asumată de Tribun al poporului, nu l-au cruţat şi, chiar în ziua Sărbătoririi Înălţării Sfintei Cruci, s-a mutat, bolnav şi sărac, din această lume, lăsîndu-ne în faţa unui mare examen de conştiinţă naţională despre ceea ce a însemnat „fenomenul Vadim“ în Istoria contemporană. Cum era, însă, de aşteptat, ca urmare a „spălării creierelor“ pînă la abrutizarea intelectuală, „legiunile“ sistemului şi-au arătat, încă o dată, colţii şi, incapabile să vadă pădurea din cauza copacilor, au recurs la generalizări nepermise, epitete deplasate şi jigniri de ultimă speţă faţă de un om „vinovat“, în fond, că a avut o altă viziune despre demnitatea poporului nostru. Tagma aceasta pestriţă de cîrcotaşi, vorba lui Eminescu, este, însă, înclinată mai degrabă să scormonească în păcatele şi vina unui om chiar şi după moarte, nu să perceapă lumina revărsată în lume de sufletele mistuite de dorul înalt al fericirii Neamului Românesc…

A pierdut Preşedinţia la ingerinţe externe

Erudiţia lui Vadim i-a permis să „zburde“ la înălţime în lumea informaţiilor, în calitatea sa de teolog, ziarist şi om de cultură, surprinzînd nuanţe de interpretare din cele mai subtile, chiar dacă, uneori, pentru nişte personaje cu „obrazul gros“ a folosit un limbaj pamfletar, pur şi simplu pulverizant. Înţelegînd foarte bine tertipurile prin care românii sînt manipulaţi, Vadim a fost necruţător în folosirea sabiei cuvîntului în presă, a spus lucrurilor pe nume, a căutat Dreptatea şi Adevărul cu o implicare emoţională cum nu s-a mai văzut la un alt politician de astăzi, a renunţat la erezie pentru învăţătura dreptei-credinţe (ortodoxe) şi s-a manifestat deschis ca mădular al Bisericii lui Christos. A fost milostiv şi cu oamenii, şi cu animalele.

Eventualele sale excese, inerente unui om implicat pînă în măduva oaselor în dezbaterea temelor politice de mare actualitate, au adus, într-o oarecare măsură, deservicii cauzei pentru care lupta, dar, în nici un caz, nu pot fi definitorii pentru o personalitate vulcanic-covîrşitoare. O parte însemnată dintre români, de altfel, i-a dat girul încrederii la cele 5 candidaturi la Preşedinţie, aşa încît, la alegerile din 2000, era pe punctul să cîştige finala cu Iliescu, dacă nu s-ar fi inflamat presa occidentală de faptul că este patriot (numindu-l, „bineînţeles“, extremist, xenofob, antisemit) şi dacă U.E. nu ar fi ameninţat România cu suspendarea negocierilor de aderare. Aşa a fost Vadim „ajutat“ să piardă, după ce presa autohtonă a făcut mare tam-tam pentru „metafora“ în care spunea că va conduce ţara cu mitraliera (ca să lichideze puzderia de devalizatori naţionali), iar Iliescu să vină la conducere cu „mitraliera“… limbajului de lemn, cu care ne-a şi vîndut. Cu toate acestea, românii patrioţi nu l-au uitat pe Vadim şi, în 2008, l-au votat ca europarlamentar, iar în politica naţională a reuşit să ajungă pînă la demnitatea de a-l seconda pe al doilea om în Stat (a fost vicepreşdinte al Senatului).

Cum l-am „cunoscut”…

Era în ianuarie 1990 cînd, la Primăria oraşului Scorniceşti, la unul din telefoanele oficiale ne apela… Vadim. Chiar eu, pe atunci, vicepreşedinte al C.F.S.N. local, eram de serviciu. Abia împlinisem vîrsta de 22 de ani. Un copil. Pe moment, nu mi-am dat seama cine este acest interlocutor, care ne cerea un sediu pentru redacţia revistei „România Mare“, dar i-am răspuns că, la prima şedinţă a Consiliului Local, voi aduce la cunoştinţa colegilor propunerea sa. Ulterior, C.F.S.N. Scorniceşti nu şi-a dat acordul şi revista a apărut, pînă la urmă, la Bucureşti. Astăzi, o datorie de onoare mă obligă să spun că n-am citit „România Mare“ decît accidental, lăsîndu-mă cu prea mare uşurinţă pradă presei ostile marelui orator, dar, cu o jumătate de an înainte de decesul acestuia, am început să cumpăr regulat revista şi o citeam cu maximum de interes. Practic, un sfert de veac mi-a trebuit să-mi dau seama, trecînd cu vederea unele derapaje, de curajul nemaipomenit al lui Vadim şi de excelenta sa capacitate de a înţelege realitatea internă şi externă…

Decesul

Silit de împrejurări vitrege, dar şi insistînd să ţină legătura cu poporul prin neîntreruperea tipăririi revistei „România Mare“, Vadim a recurs la gestul disperat de a-şi scoate maşina la vînzare chiar la un post TV. În ziua decesului, a fost transportat la Clinica de Boli Cardiovasculare a Armatei cu o altă maşină, nu cu cea în care a bătut România în lung şi în lat. Personalul medical de la Spitalul Militar a făcut tot posibilul să-i prelungească viaţa, în condiţiile în care multe cadre ale spitalului au venit de acasă, în mod special. Inima lui, care îi zvîcnea în piept de 65 de ani, a încetat, însă, să mai bată!

Reacţia instituţiilor Statului Român

Deşi au fost conştiente că Vadim a fost, fără doar şi poate, un om devotat Poporului Român, reprezentanţii instituţiilor Statului s-au mărginit, cu riscul chiar de a pierde capital de imagine, să aibă atitudini protocolare şi să trimită simbolic coroane de flori. Este de necrezut că, pentru un politician care, vreme îndelungată, s-a aflat în primele rînduri, la sicriul defunctului au venit foarte puţini colegi, prieteni sau nu, ca să nu mai vorbesc de gestul deplorabil al reprezentanţilor Senatului, de a nu-l omagia prin acceptarea sicriului, cîteva ore, în incinta instituţiei pe care a slujit-o ani în şir.

Reacţia poporului

La auzul veştii morţii lui Vadim, marea majoritate a românilor s-a întristat. Reacţiile unor apropiaţi ai mei m-au pus, însă, pe gînduri şi, văzînd cum presa încearcă să minimalizeze importanţa decesului marelui patriot şi să manipuleze mentalul colectiv, am decis ca, într-o oarecare măsură, să încerc să aşez lucrurile în matca lor şi să le spun românilor cum: * unui preot din Mureş i s-a refuzat publicarea textului despre Vadim, întrucît redactorul-şef a fost ameninţat cu moartea dacă scrie ceva favorabil despre Vadim; * o bibliotecară din Olt a plîns pe timpul emisiunii TV cu înmormîntarea; * un ofiţer din Bistriţa intuieşte că „băieţii“ l-au eliminat pe Vadim „din schemă“ (ca şi pe mai tînărul patriot Vlad Hogea); * un preot din Sibiu l-a pomenit pe Vadim, la Sfînta Liturghie, chiar şi la o distanţă de cîteva zile după decesul acestuia etc.

Înmormîntarea

La înmormîntarea lui Vadim, la Cimitirul Ghencea Civil, chiar dacă au venit prea puţine personalităţi, s-a reunit lume multă (ziarul „Adevărul“) – mii de oameni fluturînd steaguri tricolore („Libertatea“, „Click“). Slujba de înmormîntare a fost oficiată de 16 preoţi ortodocşi, în frunte cu preotul care i-a fost naş de cununie lui Vadim. Însuşi întîistătătorul Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Daniel, a remis familiei un mesaj de condoleanţe, în care l-a numit pe Vadim credincios, erudit, patriot şi bun orator. Totodată, Patriarhul a ţinut să precizeze că Vadim „va rămîne în memoria românilor pentru pasiunea şi spiritul său dinamic“, precum şi faptul că îl va pomeni în rugăciuni „cu recunoştinţă“. Convoiul mortuar, însoţit de militari, a fost urmat de 4 camioane cu coroane şi flori. Din mulţimea prezentă, o voce a strigat, la un moment dat: „Plînge ţara, Vadime – ai ţinut cu acest popor!“. După ce slujba de înmormîntare s-a terminat, prieteni şi mai puţin prieteni au ţinut cuvîntări. Prietenul Tribunului, istoricul M.Dogaru, a spus: „El a pus ţara mai presus de orice“. Apoi, înainte de coborîrea sicriului în mormînt, fanfara militară a intonat Imnul României, după care ostaşii din Garda de Onoare au tras focuri de armă.

Adevărul

Oricîtă aversiune ar revărsa detractorii peste memoria lui Vadim, din varii pricini, adevărul este că – dincolo de a fi lider de partid politic şi redactor-şef – a fost liderul incontestabil a ceea ce înseamnă ideea de patriotism, a ars liric, ca o flacără ce a ajuns la inima tuturor sărmanilor furaţi şi minţiţi, şi-a trăit intens  iubirea faţă de români şi de România. Iar dacă românii nu l-au ales, totuşi, ca preşedinte în anul 2000, ceea ce mă cam îndoiesc, nu este pentru că Vadim ar fi fost cu ceva mai prejos decît contracandidaţii săi, ci pentru că aceştia au avut în spatele lor o armată de servitori pe toate palierele, gata să-şi vîndă şi neamul, şi credinţa. La toate strigătele lui Vadim, de furt, minciună şi jaf, servii l-au „diagnosticat“ ca delirant, deşi, ulterior, s-au înmulţit vocile care îi întăresc supoziţia că poporul este victima unor maşinaţiuni electorale şi aranjamente masonice. Ceea ce nu au reuşit, însă, servitorii să-i fure a fost dragostea lui faţă de popor, chiar dacă aceştia nu au ratat nici o ocazie să-l denigreze integral – inclusiv postum – ca pe cel mai mare păcătos. Nu au înţeles, însă, nici că au avut în faţă un om credincios, care şi-a transformat mintea enciclopedică în bici spiritual, nici Cuvîntul lui Dumnezeu, care spune că „dragostea acoperă mulţime de păcate” (1Pt. 4, 8). Mulţumim, Vadim! Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească!

Prof. Costel Neacşu

COMENTARII DE LA CITITORI