Muşcat de rîsu-plînsu

in Lecturi la lumina ceaiului

Dintre numeroasele evenimente demne de noi (dar, să recunoaştem, şi noi de ele!) ale ultimei perioade, 3 s-au impus atenţiei, prin hazul lor cu totul aparte: show-ul de la Sala Palatului, al lui Doru Octavian Dumitru, zis şi Domnul Umor, reapariţia lui Cristi din Banat, zis Petală, cu şlagărul „Ca o apă cristalină”, şi auto-denunţul lui Traian Băsescu, zis 4 cuburi, cum că, în momentul de faţă, el ar fi cel mai bun prim-ministru cu putinţă. Să le luăm pe rînd.

Cînd am auzit că spectacolul lui DOD se intitulează Muşcat de rîs, naiv cum sînt, în prima clipă m-am îngrijorat: dacă, într-adevăr, l-o fi compostat vreun rîs, taman acum, cînd spitalele noastre nu mai au (nici) vaccin antirabic?! Ce, era imposibil? Păi, cu numai cîteva zile mai-nainte, nu zdrenţuise leul unui executor judecătoresc o femeie dintr-un sat dîmboviţean? Unde funcţiona bine mersi o grădină zoologică particulară, după modelul Sile Cămătaru, dacă nu şi mai şi! Iar cum şeful veterinarilor din zonă se jura că nu auzise în viaţa lui de aşa ceva (parcă şefii ISU auziseră de „Colectiv”?!), dacă aş fi fost procuror, l-aş fi încadrat la „Mare-i grădina Ta zoologică, Doamne!” .

Apoi, însă, gîndindu-mă că, totuşi, rîsul trăieşte în păduri… Iar cum la noi pădurile sînt tot mai rare, şi la propriu şi la figurat… M-am liniştit, deci, înţelegînd că-i vorba de altă specie de rîs, din păcate şi ea pe cale de dispariţie: rîsul ca semn de înveselire.

Spectacolul, ce-i drept, ne-a dat unele motive de înveselire. Dar s-a văzut de la primele replici că marele comedian Octavian Dumitru resimte Doru de Românica. În sensul că n-a mai dat de mult nici cu pasul, nici cu nasul, prin problemele ei de zi cu zi. A dat doar de înţeles că îi e bine pe-acolo pe unde s-a stabilit, că pe-aici poa-să ningă, poa-să plouă, dar lui nici că-i pasă, avînd canadiană nouă, care-i mai frumoasă şi mai drăgăstoasă, măi-măi!… Show-ul lui DOD, să nu-i spun misogin, a fost inspirat din orice altă lume, numai din viaţa noastră actuală nu. În plină cenzură stalinistă, Mircea Crişan livra mult mai multe oblojeli pentru sufletul amărîţilor care primeau coltucul de pîine neagră şi lingura de marmeladă doar dacă aveau cartelă: „Şi e un frig în casă, mai ceva ca-n Siberia aia, unde l-au deportat ruşii pe unchi-miu!… Şi e un întuneric pe străzi, cum n-aveam nici pe vremea camuflajului, cînd ne bombardau americanii!… Dacă ar fi băgat şi ceva alimente prin magazine, aş fi putut să jur că ne aflăm în timpul războiului!”. Cu urechile lipite de aparatele de radio, milioane de români rîdeau pînă uitau şi de frig şi de foame.

DOD n-a avut nici o treabă cu realismul socialist al economiei noastre de piaţă. A comis, ca să zic aşa, artă pentru artă. A făcut ca trenul, ca stîlpul de telegraf, ca boxele date la maximum, uitînd, însă, că pretutindeni în lumea liberă există şi genul revuistic denumit cabaret politic. N-a încercat nici o secundă să facă şi el ca salariul tăiat cu 25 %! Sau ca factura ENEL încărcată (susţin televiziunile) cu 25 %, din motive pe care nimeni nu vrea în ruptul capului să le cerceteze, de parcă ar fi dosarul revoluţiei! N-a făcut nici ca şoseaua Bucureşti-Braşov, pe care stau maşinile la coadă cîte 10 ore! Nici măcar ca toaca bisericii din Chitila, unde frizeraşul Nae Girimea-Oltean, turnat creştineşte de preotul locaţiei (Ee, poftim, mai spovedeşte-te la „catargul 7”!…) a primit un morman de 600.000 de euro! Că, aţi văzut, noua noastră monedă naţională nu mai e Ronul, ci mormanul:

– Sînteţi amabil să-mi spuneţi cît mă costă să obţin aprobarea pentru…?

– Dai mătăluţă două mormane, şi se rezolvă. Că unu-l dau şi eu mai sus.

Aproape 3 ore, DOD a încercat doar să ne convingă că femeia e un animal domestic, care trăieşte pe lîngă casa omului şi se hrăneşte cu zilele lui; că femeile trăiesc mai mult decît bărbaţii, fiindcă n-au neveste; că stau toată ziua cu mîinile-n şold, urlînd mai tare decît o formaţie de rock metalic; că sînt nişte teroriste diabolice, pe lîngă care temutul ISIS pare o jucărioară nevinovată; că… Dar să nu lungesc vorba, mai bine-l citez: „Mintea femeii funcţionează în sistem grilă; unde e spaţiu alb, completează imediat cum vrea ea!”. Parcă a ţinut morţiş să dea dreptate uneia dintre legile lui Murphy: Bărbaţii conduc lumea, dar femeile îi conduc cum vor ele pe bărbaţi!

În orice caz, dacă noul nostru premier, Dacian Soroş…, scuze, Dacian Cioloş ar fi venit la spectacol, 100 % nu mai insista ca guvernul lui tehnocrat să cuprindă 30 % element feminin! Dar, mă rog, nici Dacian, într-un fel succesorul lui Daciana (apropo de ce zicea Murphy), n-a mai dat de mult prin Românica. Încît, dacă aş fi fost procuror (vezi cazul Guşeth, dar ceva-mi spune că va urma încă unul) încadram chestia asta la „omor prin imprudenţă”, şi nu la „crimă cu premeditare”.

Măi, nea Cioloş, trăi-ţi-ar franţuzoaioca, nici nu-ţi imaginezi în ce te-ai băgat! Ca un ardelean cumsecade ce pari, nu ţi-ar fi fost mai călduţ, serile, lîngă şemineu, ascultînd cum trosnesc lemnele pe foc şi cum îţi cîntă nevestica şansonete?… Pe cînd, aici, cu RADET-ul ăsta care n-ascultă nici de guvern, s-ar putea să-ţi aduci aminte de frigul lui Mircea Crişan. Nu mai spun cînd te-o lua Băsescu în primire, cu Bretonatule!, cum îi zicea lui Duşa. Una peste alta, vorba deputatului-auto:

Să te vedem eu cum dracu’ o scoţi la vopsea!

În şugubelile lui, marele comedian de altădată n-a scos un cuvinţel despre femeia care, la 5 dimineaţa, fiindcă la 7 semnează condica la serviciu, se duce tocmai la piaţa din celălalt capăt al oraşului. Se duce acolo, constatînd că piaţa respectivă a rămas niţel mai ieftină, în viaţa asta tot mai scumpă. Iar ea, săraca, avînd un salariu mediu de 1600 de lei, un soţ şomer, un băiat la facultate şi o mamă bolnavă, e obligată să-şi drămuiască bănuţul. În piaţă, cunoaşteţi, găseşte numai legume din cele străinătăţuri, fiindcă aşa a decis madam Europa – desfiinţaţi voi serele, că vă livrez eu ardei mai graşi decît madam Pippidi, varză de Bruxelles, ba(s)me de Strassbourg şi mere PMP. Pardon, merele cu pricina au fost retrase de pe piaţă, din cauza abuzului de E…

Nevenind de mult prin ţărişoară, Doru Octavian Dumitru n-avea cum să audă dialogul femeii cu vînzătorul de la tarabă: – Roşiile astea de unde sînt? „Din Spania, doamnă…” – Dar astelalte? „Din Italia, doamnă…” – Şi astea? „Din Grecia!”  – Româneşti n-aveţi? „Cucoană, dumneata cumperi roşii să le mănînci, ori să discuţi cu ele?!”

N-a auzit nici dialogul dintre o bătrînică şi vînzătorul de la raionul de mezeluri: „Sărut-mîna, mamaie, n-ai mai dat de mult pe la noi!” – Păi, n-am mai dat de la pensia trecută, că deh… „Cu ce ocazie, azi?” – Păi, azi veni pensia pe luna asta, aşa că-mi permit şi eu… „Bravo, bravo, o faci lată! Cu ce te servesc?” – Dă-mi, te rog, 10 grame de salam vînătoresc. „Zece grame?! Mă iei la mişto, mamaie?!!“ – Auzi, drăguţă, dacă voiam să te iau la mişto, îţi ceream să mi-l dai feliat!

Dinspre DOD, nici o miştocăreală – să ne mai descărcăm şi noi năduful!- cu referire la alba-neagra din Parlament. Sau la haimanalele politice, refugiate mai ceva decît refugiaţii, azi la un partid, mîine la altul, poimîine om mai vedea. Nici măcar – iar acum las la preţ mai ceva decît la black friday!- o glumiţă la adresa puşcăriilor de catifea, la domiţilul cu piscină, cramă şi teren de tenis, în care se chinuiesc marii şmanglitori din banii publici. Nene Doru Octavian Dumitru, dă mai des pe la noi, priveşte-ne viaţa cu ochii larg deschişi, pune-ţi umorul la treabă, şi-ai să revii în inimile noastre. Dacă nu înţelegi chestia asta, n-ai decît, fă mai departe ca oul de raţă! Dar să nu te miri dacă la spectacolul următor vei avea sala mai goală decît buzunarul pensionarului român…

Cristi din Banat, cu noul lui şlagăr… „Ca o apă cristalină/ Este vocea mea de zînă./ Vreau să afle-ntreaga lume/ Adevărul despre mine”. Cristi, dragă, ţi-ai atins scopul: s-a aflat! Tudor Chirilă abia te-aşteaptă la „Vocea României fără cîntece româneşti!”. Îl ştii pe Chiriluţă… Băiatul acela talentat, hazos, haios, spumos, frumos, dar care-şi ţine picioarele unde vrei şi nu vrei – pe masă, pe scaun, pe butonul alb -, numai acolo unde l-ar obliga respectul faţă de telespectatori, ca şi de concurenţi, nu!

Dacă DOD nu prea, în schimb Traian Băsescu pare a fi muşcat de rîs. Dar muşcat rău, nu aşa! De un deceniu şi mai bine hăhăie, cu şi fără motiv, în direct şi la ore de vîrf. Motivul? Psihologul Hanibal Dumitraşcu, tot în direct şi la ore de vîrf, susţinea, îl cităm, că Traian Băsescu este duşmanul României!. Drept care se bucură, probabil, că, între multe alte belele, ne-a lăsat moştenire 8 milioane de cetăţeni trăind la limita sărăciei şi 450.000 de şomeri. Dar cum nu vreau s-ajung „Muşcat de plîns”, adică s-ajungă el prim-ministru, prefer să nu mă gîndesc la varianta asta, rămînînd pe glume; nu-i suficient că ne pîndesc, după colţ, ba un cutremur, ba un război, ba?!…

Cît mai avem de trăit, vorba lui Gigi Becali, „prefer mai bine” să citim stenograma convorbirii dintre Marian Căpăţînă, cărăuşul din „Ţiganiada II”, cu un cetăţean rămas neidentificat. Dacă stenograma o fi reală, ori încă o manipulare, aidoma celor revărsate peste mulţimea ieşită recent în stradă, n-am de unde să ştiu. V-o prezint aşa cum mi-a fost livrată, pe surse: „Bă, Mariane, eşti sigur că mormanul a ajuns la…?”. „Cum mă vezi şi cum te văd!”. „Şi tu ai pus bază pe mincinosul ăla, că rezolvă el problema?”. ”Am pus, fir-aş al dracu’, am pus bază. Da’ mai bine puneam acid!”.

Să revedem şi o poantă care circulă prin tîrg: cică în avionul care transporta mai mulţi pacienţi către un spital din Viena… Că, ştiţi, Băsescu acolo s-a operat. În spitalele din România dumnealui se duce doar să se controleze-n urechi, cînd se-nţeapă cu beţigaşul… Care beţigaş, la un capăt e ascuţit, deci înţeapă, dacă-ţi tremură mîna… Iar dumnealui îi tremură mîna, după cum ne-a explicat, de prea multe mîini strînse cu căldură, cînd face baie de mulţime. Că sîmbăta e zi de baie. Aşaa!… Însoţitorul bolnavilor se duce la un moment dat în cabina pilotului. Numai că, abia ce ieşise, din avion se aude hărmălaie! Întorcîndu-se să vadă ce s-a-ntîmplat, găseşte bolnavii jucînd fotbal. Dar lipsea Băsescu! Un-să fie, un-să fie?… Un jucător din echipa aflată în atac explică ce şi cum: „A ieşit pe aripă, să bată cornerul”. Chiar acolo era, pezevenghiul, fix la capătul aripii! Cu mîna ridicată, precum Bourceanu, tocmai se dădea în spate, să-şi ia elan.

Sau: la revenirea din portul Rouen, vaporul comandat de Băsescu… Ştiţi, vaporul care luase foc acolo, incendiind alte cîteva vapoare. După care, ca să se deturneze ancheta, s-a modificat ceva la instalaţii… În fine. Deci, pe drumul de întoarcere, vaporul cu pricina, din motive de asemenea neelucidate, este pe punctul să se scufunde. Disperat, un membru al echipajului… Cum?!… Nu, nu ospătarul, acela îşi dăduse mai de mult demisia, exasperat de cîte drumuri trebuia să facă zilnic la cabina comandantului! Un alt membru al echipajului îl întreabă pe comandant dacă nava se află departe de pămînt. Comandantul îl informează că, din fericire, se află la cel mult un kilometru. Bucuros că avea o şansă, disperatul mai întreabă şi în ce direcţie se află pămîntul, la stînga, la dreapta?… Răspuns: „Ăhă-ăhă, în jos!”. Ee, cam aşa şi cu ţara lăsată de el, ăhă-ăhă, în jos!…

…Ce să mai lungesc discuţia? Dintre aceste 3 evenimente ieşite din comun din ultima perioadă, la „Muşcat de rîs” m-am dicstrat cel mai puţin.

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI