Muzica, între Dumnezeu şi Satana (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

,,Ucenicii lui Pitagora foloseau muzica drept medicament. Erau melodii speciale pentru suferinţele psihice. Pentru melancolici şi pentru oamenii măcinaţi de griji, acestea erau considerate cele mai eficace. Altele, în schimb, erau folosite pentru tulburări violente, pentru pasiuni şi pentru orice tip de zbucium sufletesc. Pitagora a găsit mijlocul de a calma şi de a vindeca bolile trupului şi ale sufletului, cu melodii şi ritmuri speciale, prin care se îmbunătăţesc caracterul şi dispoziţia sufletească a omului şi se restabilesc condiţiile psihice de la început”. (Iamblic, filozof sirian)

 

În ultima vreme, consumul de muzică, mai ales la generaţiile tinere, a crescut vertiginos. Cîntece zgomotoase, cu ritmuri dezlănţuite şi obsesive, însoţite, adesea, de imagini obscene, monstruoase, demenţiale, ne bombardează organele auditive şi vizuale. Genul muzical care s-a impus este rock’n’roll-ul.

Are diavolul vreo contribuţie la această muzică? Există o muzică satanică? Răspunsul la această întrebare depinde de cel care îl oferă: dacă acesta are, sau nu are credinţă.

Pentru atei şi pentru cei care nu cred în existenţa Satanei, nu are cum să existe muzică satanică, de vreme ce Satana însuşi nu există. Celor care îndrăznesc să afirme că există, totuşi, muzică satanică, ei le aplică, necruţător, cele mai dure epitete: fundamentalişti, puritani, ipocriţi, intoleranţi, retrograzi, medievali care vor să reînvie Inchiziţia ş.a.m.d. După ei, ceea ce, în mod obişnuit, se numeşte muzică satanică e un mod de a se manifesta al adolescenţilor – dintotdeauna non-conformişti şi provocatori -, sau un gen muzical ca oricare altul.

Necredincioşii cu idei anarhiste, prin aşa-zisa muzică satanică, încearcă să distrugă vechile structuri religioase, politice, economice, sociale, să spulbere vechea morală, spre a se construi lumea nouă, fără îngrădiri şi fără tabu-uri, în care singura lege morală este formulată astfel: fă ce vrei.

Pentru psihiatrii şi psihologii lipsiţi de credinţă, fenomenul satanismului şi al muzicii satanice îşi are explicaţia în subconştientul omului, nu în vreo forţă din afară. Cu alte cuvinte, diavolul e omul. Evident, noi vom privi lucrurile cu ochii credinţei, recurgînd la autoritatea, experienţa şi concluziile la care au ajuns mulţi oameni credincioşi: psihiatri, medici, preoţi, exorcişti, precum Corrado Balducci, Gabriele Amorth, Sestro Serri, Piero Montero ş.a. Dar, lucrarea de faţă se bazează, în special, pe concluziile la care a ajuns psihiatrul canadian Jean-Paul Regimbal şi echipa lui de colaboratori.

Jean-Paul Regimbal, criminolog specializat în psihiatria criminală, este, în acelaşi timp, preot catolic, călugăr din Ordinul Sfintei Treimi, predicator în 54 de ţări, fondatorul Centrului „Paul al IV-lea“, care se ocupă de evanghelizarea tinerilor între 15 şi 20 de ani.

Ceea ce l-a determinat pe Regimbal să cerceteze în profunzime problema muzicii satanice a fost faptul că, studiind cele 18 cazuri de sinucidere a unor tineri cu vîrste cuprinse între 15 şi 20 de ani, petrecute în mai puţin de 1 an, în regiunea Montréal Gramby-Québec, a rămas surprins să constate că toţi erau pasionaţi de muzica rock’n’roll. El a publicat rezultatele acestor cercetări într-un raport, intitulat ,,Rock’n’roll: violarea conştiinţei prin mesaje subliminale”. În introducerea studiului său, Regimbal scrie: ,,De mai bine de 30 de ani a apărut o puternică revoluţie, fără partide politice, fără discursuri electorale, chiar fără vreun manifest ideologic care să prezinte scopurile şi obiectivele noilor revoluţionari. Pentru prima dată în Istoria omenirii, o profundă revoluţie socială, economică, morală şi culturală a ales să-şi proclame radicalismul prin intermediul muzicii, al cîntecelor, al grupurilor-«staruri» ale rock’n’roll-ului. La început, nimic din toate acestea nu a fost luat în serios, fiindcă toţi îşi imaginau că va fi doar o modă în plus, care va sfîrşi, la un moment dat, la fel cum s-a întîmplat cu charlestonul, boogie-woogie şi twistul. Cu toate acestea, fenomenul socio-cultural al rock’n’roll-ului, apărut la începutul anilor ‘50, se va extinde în lume ca o pînză de fundal, amestecată cu noroi, zgură, sînge şi sacrificii umane. Treizeci de ani mai tîrziu, muzica rock a evoluat pînă într-atît, încît a înfăptuit, asupra trupurilor, a sufletelor şi asupra inimilor, cea mai puternică revoluţie din cîte au ieşit vreodată din adîncul infernului”.

La originea îndepărtată a rock’n’roll-ului se consideră a fi muzica blues. Cuvîntul vine de la expresiile ,,to feel blue” (a fi melancolic) şi ,,to have the blue devil” (a te simţi deprimat). E vorba de un cînt popular şi profan al negrilor din America de Nord, care, începînd din 1870, cunoaşte un drum lung, evoluînd spre diferite forme muzicale: jazz, rock, rhythm and blues. E o muzică suspectă, cîntată noaptea în baruri rău-famate şi în bordeluri deschise pînă la ore tîrzii şi, ca atare, exclusă din biserică. E considerată a fi o muzică diabolică, în sensul că este expresia păcatului şi a transgresiunilor nocturne. Dar s-au creat şi forme de blues apropiate de sacru, care se numesc ,,spiritual” şi ,,gospel”, admise în bisericile americane.

Din anii ‘50, muzica negrilor este preluată de albi. În 1951-1952, un tînăr cîntăreţ cu numele de Little Richard modifică ,,beat-ul” muzicii rhythm and blues. Beat-ul este repetarea continuă a ritmurilor regulate, combinate cu ritmuri sincopate, repetare asigurată de baterie şi reprodusă fidel de chitara bas. Beat-ul caracterizează muzica rock. Cîţiva ani mai tîrziu, ea a primit denumirea de rock’n’roll. Cuvîntul e obscen şi indică două mişcări ale corpului uman, în timpul jocurilor sexuale. A fost preluat din argoul ghetourilor americane. Fusese des folosit în textele cîntecelor blues, pentru a descrie actul sexual. În anii 1954-1955, un tînăr cîntăreţ şi chitarist a pus stăpînire pe tehnica noului gen de muzică. Era un tînăr baptist din Sud, format în corul parohial, foarte admirat pentru talentul şi pentru vocea sa plină de farmec. Numele lui era Elvis Presley. Acesta s-a făcut imediat cunoscut, pentru faptul că întruchipa dorinţa adolescenţilor de a respinge ceea ce numesc ei tabu-uri religioase şi sexuale şi revolta lor împotriva moralei tradiţionale.

Noua vedetă captiva tineretul nu numai cu muzica şi cu cuvintele sale, dar mai ales cu gesturile obscene şi provocatoare care însoţeau spectacolele lui. De la bun început a fost supranumit „Elvis – the Pelvis”, datorită mişcărilor de rotire a pelvisului, a bazinului. O adevărată lovitură de trăznet, cu care el avea să surprindă marele public, s-a produs în cadrul unui show, susţinut în 1956. Deşi cameramanii s-au străduit să nu dea decît imagini cu bustul şi faţa cîntăreţului, ei nu au putut să împiedice transmiterea mesajului revoluţionar al lui Elvis Presley. Aceasta a fost scînteia care a aprins incendiul revoluţiei sexuale în rîndul tineretului: gata cu interdicţiile sexuale, cu reprimarea instinctelor, cu cadrul social care îi împiedică pe tineri să-şi manifeste, în mod liber şi sălbatic, sexualitatea!

A fost o revoluţie a tineretului şi în modul de a se îmbrăca şi de a-şi purta părul. Elvis nu mai era doar un nume sau o persoană. Devenise simbolul revoltei împotriva ordinii stabilite, împotriva oricărei autorităţi: părinţi, educatori, pastori. Succesul eroului, proclamat, imediat, Regele rock’n’roll-ului, a fost enorm.

Între anii 1956 şi 1960, zeci de mii de tineri invadau stadioanele în care urma să apară Presley: mişcări de masse scăpate de sub control, frenezii, isterii colective, exasperare sexuală, mai ales la fetele tinere. Exploatînd instinctele primare, rebele, Presley a menţinut şi a favorizat, în mod deliberat, revolta a milioane de tineri din lumea întreagă împotriva oricărei forme de constrîngere şi împotriva oricărei forme de autoritate. Aceasta este prima fază a revoluţiei rock’n’roll-ului în lume. Lupta între bine şi rău e prezentă, aşadar, şi în domeniul artistic. Diavolul e prea inteligent ca să nu-şi dea seama că poate face din muzică un instrument cu care să distrugă sufletele, după cum Dumnezeu poate face din ea un instrument de înălţare şi de mîntuire, de vindecare a sufletelor. Rock’n’roll-ul a avut o anumită legătură cu infernul, încă din faza incipientă. În 1955, formaţia ,,Screamin’ Jay Hawkins” se remarcă prin scenariul macabru al spectacolelor sale. De pildă, solistul intră în scenă, purtat într-un sicriu învăluit în flăcări. În ,,Istoria rock’n ‘roll-ului”, Charlie Gillett notează: ,,Cîntăreţul, într-o stare de profundă confuzie, datorată alcoolului, urla şi striga pasaje din textul pe care mai reuşea să şi-l amintească, în timp ce instrumentiştii, la fel de beţi, încercau, cu mare greutate, să construiască un ţesut muzical de fond”.

Este deosebit de impresionant modul în care au sfîrşit multe dintre celebrităţile rock’n’roll-ului: moartea le-a fost la fel cum le-a fost şi viaţa. Amintesc cîteva cazuri mai cunoscute. Johny Ace îşi trage un glonţ în cap, în noaptea de Crăciun a anului 1953. James Dean piere într-un accident de maşină, în 1955. Hank Williams moare în 1953, înghiţind o cantitate ucigătoare de alcool şi drog. Buddy Holly, Richie Valens şi Bigg Popper mor, toţi trei, prăbuşindu-se cu avionul. Robert Johnson, membru al unei secte satanice, îşi pierde viaţa în condiţii misterioase. Nu se ştie cum a murit: fie otrăvit de o femeie, sau de un bărbat gelos, fie intoxicat cu whisky, ori înjunghiat în stradă. Cadavrul lui a fost găsit într-o cameră mizerabilă de hotel.

O puternică reacţie împotriva muzicii rock’n ‘roll se înregistrează în 1951, ca urmare a unui exorcism făcut, în Canada, de Gary Greenwald, asupra unei tinere posedate de diavol. Înainte de a părăsi trupul fetei, diavolul a spus: „Noi venim cu toţii spre a pune stăpînire pe o rasă, pe tineretul din America”. Pastorul penticostal Albert Carter a fost cel care, în 1955, i-a sensibilizat pe americani cu privire la caracterul nociv al noii muzici: ,,Rock-ul are un efect dăunător asupra tinerilor. El îi transformă în adoratori ai Satanei, îi stimulează să se exprime prin sex, îi instigă la transgresiune, dăunează echilibrului nervos şi distruge inviolabilitatea căsătoriei. Are o influenţă malignă asupra tineretului ţării noastre”.

O nouă etapă în evoluţia rock-ului este hard-rock-ul, avîndu-i ca protagonişti pe Jerry Lee Lewis, Stevie Nicks şi Alice Cooper. Elementele care caracterizează hard rock-ul sînt: perfecţionarea ritmului (beat-ului), intensificarea volumului şi descătuşarea frenetică a percuţiilor. Pentru perfecţionarea ritmului s-au întreprins cercetări la triburile africane şi în mediile voodoo. Voodoo este cultul animist practicat de negrii din Antile, Haiti, America Latină şi Africa. Acest cult a preluat şi unele elemente din cultul creştin. S-a creat, astfel, un repertoriu de cîntece incluzînd rituri copulatorii, descîntece şi vrăjitorii, în aşa fel ritmate, încît îi pot conduce pe ascultători la plăcerea sexuală completă. Beat-ul loveşte cu insistenţă, ca un ciocan, în toate pulsaţiile emotive, fizice şi psihice. Intensitatea sunetului se ridică la 20 de decibeli deasupra nivelului de toleranţă a urechii umane. Se ştie că decibelul este a zecea parte din unitatea folosită la măsurarea intensităţii sunetului. Vocea umană are intensitatea medie de 55 de decibeli, iar tunetul, de 70. La pulsaţiile stimulatoare de erotism ale beat-ului se adaugă un zgomot iritant, care provoacă o hipertensiune nervoasă. Tensiunea ajunge la paroxism în momentul în care instrumentele de percuţie – baterie, cimbale -, dublate de trompete, strigăte stridente şi sintetizatori electronici, explodează cu toată forţa, ajutate de amplificatoare, creînd o atmosferă de delir. Sistemul nervos este exasperat. Ascultătorii sînt scufundaţi într-un ocean sonor dezlănţuit, care le paralizează procesul mintal al conştiinţei, căzînd pradă unor emoţii puternice şi simţind nevoia, imposibil de controlat, de a se elibera de inhibiţii. Sexualitatea, perversiunea, violenţa, revolta nu mai pot fi reprimate.

Rock-ul face un pas înainte în anii ’60, cînd intră în scenă trupele ,,Beatles” şi ,,Rolling Stones”. Membrii acesteia din urmă aveau în serviciul de ordine, la concertele lor, grupul de tineri violenţi numiţi ,,Hell’s Angels” (Îngerii Iadului).

Noua muzică e cunoscută cu numele de acid rock, sau muzică psihedelică. ,,Acid”, în dialect, e sinonim cu drog. Ea este, aşadar, muzica drogaţilor, a consumatorilor de halucinogene. O muzică ce înfloreşte în lumea homosexualilor, a sadicilor şi a masochiştilor. Modul lor provocator de a se prezenta şi de a se îmbrăca frizează demenţa: sînt văzuţi pe motociclete puternice, cu jachete de piele, cu lanţuri, cu catarame mari de metal, cu tatuaje. Unul dintre cîntăreţi, Abby Hoffman, declara deschis: „Rock-ul este izvorul revoluţiei. Modul nostru de a trăi cu drogul, modul de a ne îmbrăca, muzica rock atotputernică – aceasta este revoluţia”.

Culmea pervertirii umane se înregistrează în anii ‘80, cînd apar grupurile punk rock, al căror scop şi a căror filozofie sînt cele de a-i împinge pe ascultători direct la sinucidere, la violenţă colectivă şi la asasinate sistematice. La origine, în Anglia, cuvîntul ,,punk” însemna ,,prostituată”. Mai tîrziu, în America, termenul avea să capete înţelesul de ,,putregai”. Printre grupurile punk cele mai cunoscute se numără ,,Kiss”, ,,Ted Nugent” şi ,,Aphrodite’s Child” (album 666). Suprema experienţă umană şi muzicală punk este aceea de a-l face pe propriul partener să sîngereze, tăindu-l cu lame sau cu brice, ascunse în jeans sau în cămaşă, şi de a-i „termina“ pe participanţii deja răniţi cu brăţări prevăzute cu cuie sau cu ţinte de metal.

Şi în această perioadă, lista cîntăreţilor şi a instrumentiştilor rock care au avut parte de o moarte tragică este impresionantă. Unii s-au sinucis, alţii au fost omorîţi în împrejurări misterioase, sau au murit în accidente, iar cei mai mulţi au fost ucişi de droguri. Iată cîteva nume mai cunoscute: Al Wilson, Duane Allman, King Curtis, Billy Murcia, Gram Persons, John Rostill, Graham Bond, Cass Eliot, Robbie McIntosh, Gary Thain, Keith Relf, Tommy Bolin, Paul Kossoff, Marc Bolan, Elvis, Keith Moon, Terry Cath, Jim McCullough, Sid Vicious, Jimmy Page, John Bonzo Bonham, Bon Scott, John Belushi, Dennis Wilson, Phil Lynott, Peter Tosh, Roy Buchanan, Roy Orbison, Richard Sohl, Stevie Ray Vaughan, Steve Clarke, Freddie Mercury, Beach Boys, Dennis Wilson. Lista ar putea continua.

Din cele mai vechi timpuri, muzica a avut două orientări şi două surse de inspiraţie diferite. Mai întîi, este vorba de muzica pe care Platon o atribuie lui Apollo, zeul luminii şi al raţiunii. E o muzică în care simţurile rămîn sub controlul spiritului – de aceea ea înalţă spiritul, îl înalţă pe om. Pe linia aceasta a mers, întotdeauna, Biserica. Şi, apoi, este muzica pe care Platon o atribuie lui Marsia, cunoscută, în general, cu numele de muzică dionisiacă. Aceasta îl tîrăşte pe om în beţia simţurilor, întunecă raţiunea şi supune spiritul – simţurilor. Muzica aceasta îl degradează pe om. E o muzică pe care rock-ul a dus-o la limitele sale extreme şi care descătuşează instinctele, o muzică pe care Biserica, evident, nu a admis-o niciodată şi nu o poate admite în liturghie.

Că Duhul cel Rău a încercat adesea să introducă, prin anumite fisuri, în Casa lui Dumnezeu muzică senzuală, lascivă, tandră, pentru a distruge Biserica din interior, e lucru neîndoielnic. De aceea, de-a lungul timpului, au şi fost luate măsuri foarte drastice, pentru izgonirea muzicii nedemne din Casa Domnului: la Conciliul din Laodiceea, în Antichitatea creştină, la Conciliul Tridentin, de către sfîntul Pius al X-lea, mai aproape de vremurile noastre. O astfel de muzică, în stare să dezlănţuie instinctele primare – senzualitatea, perversiunile sexuale, ura, violenţa -, nu poate fi inspirată decît de Duhul Rău, care este ură şi violenţă. Or, zice cardinalul Ratzinger (cel ce avea să devină Papa Benedict al XVI-lea – nota R.M.), în ultimă instanţă, cîntarea Bisericii nu poate să provină decît din iubire. Duhul Sfînt e cel care ne învaţă nu numai să ne rugăm, dar ne învaţă şi să cîntăm. Cîntarea bisericească e o charismă, un dar al Dumnezeului Sfînt. Duhul Sfînt l-a învăţat pe David să cînte, iar, prin el, Israelul şi Biserica. De fapt, cîntarea bisericească e adevărata glosolalie, limba cea nouă pe care ne-o învaţă Duhul Sfînt, şi care provoacă acea „sobria ebrietas”, lecţia cumpătată a credinţei şi a iubirii curate. Există o problemă de mare actualitate. Se pune întrebarea: această muzică, muzica rock, care domină lumea, impunîndu-se pe piaţa mondială, are drept de cetăţenie în Biserică? Poate ea deveni muzică sacră, muzică liturgică? Îi auzim pe unii grăbindu-se să dea răspunsul: ,,Bineînţeles. Trebuie să ne extindem aria de cultură, să ne adaptăm la noile forme ale culturii. Trebuie să-i aducem pe tineri la biserică, atrăgîndu-i cu muzica pe care ei o plac, altfel, rămînem cu bisericile goale, pierdem tineretul”. Eroare lamentabilă, născută din ignoranţă! Răspunsul corect ni-l dă acelaşi mare om al Bisericii, Joseph Ratzinger. În cartea ,,Introducere în spiritul liturgic”, publicată în 2001, autorul tratează pe larg problema muzicii în biserică. Spicuiesc, în continuare, cîteva idei din această lucrare: ,,Muzica rock este expresia instinctelor primare care, în marile concerte de muzică rock, ia caracter de cult, mai exact, capătă caracterul unui contracult, care se împotriveşte cultului creştin. Ea vrea să-l elibereze pe om de el însuşi, în aglomerări de massă dezlănţuite prin ritm, zgomot şi efecte luminoase, făcîndu-l pe cel care participă la ele să se arunce în puterea primitivă a Totului, prin extazul sfîşierii propriilor limite. Muzica lecţiei cumpătate, a Duhului Sfînt (sobria ebrietas), pare să aibă puţine şanse aici, unde eu-l a devenit o închisoare, unde spiritul a devenit un lanţ, şi ruptura violentă dintre acestea pare a fi adevărata promisiune de eliberare, a cărei plăcere pare să fie gustată, cel puţin pentru cîteva clipe”.

(va urma)

Preot CLAUDIU DUMEA

COMENTARII DE LA CITITORI