„Muzica Renaşterii în spaţiul cultural românesc“ – de dr. Vasile Tomescu

in Polemici, controverse

 

 

Am simţit nevoia să scriu, cu o pasiune orphică, despre epocile Evului Mediu şi Renaşterii. În acest sens, am conceput volumele ,,Arta trubadurilor“, din Secolul XI, ,,Muzica Renaşterii în Italia“, ,,Don Carlo Gesualdo“, ,,Principe da Venosa“ şi ciclul radiofonic ,,Maeştrii madrigalului italian“, continuat cu ,,Maeştrii madrigalului românesc“. Sînt primul muzicolog, după Sigismund Toduţă, care a introdus, în muzicologia noastră, noţiunea de „madrigal românesc“. („Sînt modest… cu o singură condiţie: să se ştie“, ca să-l citez pe Victor Eftimiu, autorul libretului operei mele, ,,Prometeu“). În acest climat, neorenascentist, am avut, am şi voi avea corespondenţe spirituale cu ai mei colegi din Uniune, cum ar fi Liviu Comes, Max Eisikovits, Valentina Sandu-Dediu şi Dan Mihai Goia. Cu acea brâncuşiană „bucurie curată“ am citit, recent, amplul volum al muzicologului Vasile Tomescu – doctor la Sorbona -, intitulat ,,Muzica Renaşterii în spaţiul cultural românesc“. La începutul acestei lucrări, Vasile Tomescu, unul dintre cei mai renumiţi muzicologi din România, autorul unei opere vaste şi cu o bogată activitate ca redactor-şef al revistei „Muzica“, într-o epocă de glorie a acesteia, precum şi ca secretar al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, pînă în anul 1990, consemnează următoarele: „Renaşterea se identifică, în perimetrul culturii autohtone din acea perioadă, cu o bogată activitate în domeniul muzicii cu tradiţie byzantină, cu afirmarea, în viaţa artistică europeană, a unor muzicieni autohtoni, cu o tentativă, din ce în ce mai intensă, de valorificare a creaţiei componistice şi a lucrărilor teoretic-muzicale elaborate în Occident şi cu promovarea, aici, a interpreţilor şi compozitorilor din centre de seamă ale Europei. Reprezintă Renaşterea, prin toate atributele artei sale de compozitor şi virtuoz al lăutei, braşoveanul Valentin Greff Bakfark, preţuit în Secolul XVI la curţi imperiale şi regale din Europa, în ambianţa artistică papală, muzician ale cărui drum în viaţă şi activitate aveau să se încheie la Padova. Compoziţiile proprii şi intabulările realizate de el, cu piese aparţinînd maeştrilor din diferite şcoli europene, alcătuiesc prestigioase volume, tipărite antum şi postum, şi constituie prezenţe în repertoriul de gen, din epoca respectivă pînă în zilele noastre“. Răsfoind paginile volumului, autorul ne prezintă, cu binecunoscuta-i măiestrie de savant al lumii Euterpei, modul cum este împărţită lucrarea: Introducere – ,,Cultura muzicală românească şi spiritul Renaşterii“; Capitolul I – ,,Concepţii prerenascentiste despre muzică ale unor exponenţi ai culturii de sinteză daco-romană, mediteraneană şi latină: Niceta de Remesiana, Dionysius Exiguus, Johannes Cassianus, A.M.S. Boethius şi F.M.A. Cassiodorus“; Capitolul II – ,,Muzica în gîndirea unor umanişti activi în Banat şi Transilvania: Gerardo di Sagredo, Nicolaus Olahus, Johannes Honterus, Martin Opitz, Johann Heinrich Alsted, Johann Tröster, Laurentius Toppeltinus“; Capitolul III – ,,Cultura muzicală în epoca lui Ştefan cel Mare“; Capitolul IV – ,,Stolnicul Constantin Cantacuzino în orizontul artei sonore“; Capitolul V – ,,Tezaur muzical renascentist în opera lui Ioan Căianu“; Capitolul VI – ,,Valori muzicale ale Renaşterii promovate în oraşul Braşov“; Capitolul VII – ,,Daniel Croner, un precursor al lui Johann Sebastian Bach“.

Cu acest ultim capitol se încheie primul volum. Ca şi în alte opusuri ale sale, se evidenţiază un răscolitor profesionalism, o vastă documentare, ce are la origine corelaţiile dintre muzica şi Istoria acelui strălucit „Rinascimento“, dintre arta sonoră şi literatură, estetica şi filozofia epocii. Se poate vorbi de un adevărat muzicolog, unic în felul său, care, spre deosebire de sutele de gazetari din domeniul muzical, foarte superficiali, din era României postdecembriste, cunoaşte tehnica de compoziţie, dar mai ales polifonia Renaşterii. El a ţinut seama de sensul profund al aforismului lui Giuseppe Verdi: „Torniamo all’antico e sarŕ un progressň“… Vasile Tomescu, prietenul meu de-o viaţă, prin opera sa, care l-a proiectat, încă din timpul vieţii sale fecunde, în eternitate, a trăit şi trăieşte modest, interiorizat, cu o granitică lege morală, pornind de la preceptele christice, precum şi de la un patriotism vibrant, convins fiind că „acela care înalţă gîndirea predispune la demnitate“. De aceea nu a răspuns la invective cu invective şi nici nu a dorit să mai ocupe funcţii administrative, într-o vreme în care „economicul şi spiritualul dizolvant“ ulcerează lumea adevărului, aceeaşi cu a culturilor solare. El, ca şi mine, care în finalul operei mele ,,Statornicie“ am reliefat semnificaţia aforismului „Duşmanii-s apa care trece, noi pietrele care rămîn“, a fost şi este conştient că un creator dăinuie prin opera sa. În rest, singurătăţi deşarte!

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI