N.C. Paulescu şi Charles Darwin, sau argumentele ştiinţifice contra unei teorii pseudoştiinţifice (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Charles Darwin (1809-1882), este o personalitate cunoscută în întreaga lume, în special prin ipoteza că omul se trage din maimuţă, lansată în cartea sa „Descendenţa omului“, apărută în anul 1871. Despre dr. N.C.Paulescu (1869-1931), se ştie că, în 1921, anunţa descoperirea insulinei în revista ştiinţifică belgiană de circulaţie internaţională „Archives Internationales de Physiologie“, în limba franceză, cu un an înaintea celor doi medici canadieni, Frederick G. Banting şi John Macleod, cărora li s-a acordat Premiul Nobel.
Mai puţin cunoscută este contribuţia lui Paulescu la denunţarea caracterului antiştiinţific al darwinismului, încă din anul 1902. Astfel, în cartea sa „Noţiunile SUFLET şi DUMNEZEU în Fiziologie “, profesorul Paulescu analizează darwinismul prin prisma experimentului ştiinţific. După cum se ştie, Darwin a emis ipoteza că, în decursul timpului, sub influenţa selecţiei naturale, speciile s-au transformat unele în altele, acest lucru explicînd diversitatea speciilor şi apariţia lor succesivă pe Pămînt. „Cînd Darwin a emis ipoteza transformării speciilor, ar fi trebuit să aducă şi probe, prezentînd fapte bine stabilite. Ori, Darwin nu aduce nici un fapt care să demonstreze, în mod incontestabil, transformarea unei specii actuale într-o altă specie actuală “.( pag. 233). Au trecut peste o sută de ani de cînd Paulescu făcea această observaţie fără ca, între timp, să se poată constata vreo transformare a unei specii în alta. Ingineria genetică de astăzi a reuşit să cloneze o oaie, dar nu a reuşit să transforme o specie, cît de simplă, în alta. O altă observaţie pe care o făcea acesta, valabilă şi astăzi, era că nu a apărut nici măcar o singură specie intermediară, prin unirea sexuală a doi indivizi din specii diferite. Obiecţia ridicată de darwinişti că pentru aceste transformări este necesar un timp foarte lung pentru speciile superioare, a fost anulată de profesorul Paulescu, apelînd la fiinţele inferioare, unicelulare, cu reproducere asexuată. Prodigioasa rapiditate a înmulţirii fiinţelor unicelulare, sensibilitatea extremă a acestora la condiţiile mediului exterior, care au un efect imediat şi direct, determină modificări considerabile ale caracterelor lor morfologice şi fiziologice. Cu toate eforturile depuse, nu s-a reuşit nici la aceste fiinţe unicelulare transformarea unei specii în alta sau crearea unei specii noi. Însă Darwin, neputînd proba realitatea transformării speciilor, încearcă să demonstreze posibilitatea acestei transformări prin mecanismul selecţiei natu?rale, şi anume prin trei factori principali: a) variabilitatea; b) transmiterea ereditară definitivă a modificărilor dobîndite prin variabilitate şi c) lupta pentru existenţă. Profesorul Paulescu analizează fiecare factor în parte şi demonstrează, cu exemple, că totul se petrece în cadrul speciei, concluzionînd: „Astfel, selecţia sexuală, ca şi selecţia naturală, are ca scop şi ca efect conservarea purităţii tipului specific şi nu – cum pretinde Darwin – transformarea speciilor“. Darwiniştii au prezentat şi alte argumente, apelînd la paleontologie, anatomia comparată şi embriologie. Paulescu analizează şi aceste argumente şi le demontează. Iată concluziile sale: a) „…observaţiile paleontologice nu pot demonstra decît succesiunea în timp şi spaţiu, iar nu derivaţia“; b) iar faptul că diferite specii de vieţuitoare prezintă organe omoloage nu implică, aşa cum susţin darwiniştii, că derivă unele din altele. Referitor la embriologia care demonstrează că evoluţia unui animal începe întotdeauna printr-o singură celulă şi că formele succesive pe care le ia acest animal, în cursul dezvoltării sale, prezintă o oarecare analogie cu organele altor animale, darwiniştii au emis ipoteza că „aceste forme succesive pe care le ia o fiinţă în cursul dezvoltării sale (ontogenie ) constituie o recapitulare a formelor succesive prezentate de seria strămoşilor complet dezvoltaţi (filogenie ) şi, în consecinţă, o probă că diferitele specii derivă unele din altele“. Aceasta este considerată o probă, dar fără să fie probată. Nu s-a putut demonstrata atunci, şi nici astăzi cînd, cu toate progresele ingineriei genetice, nu s-a reuşit ca o formă embrionară intermediară, să zicem a unei maimuţe, să fie oprită din transformare la nivelul, de exemplu, de peşte, care să ajungă la maturitate şi să fie fecund…
Ardoarea cu care darwinişti au încercat să aducă dovezi în sprijinul doctrinei lor a mers pînă la falsuri ştiinţifice, cele mai uşor de realizat fiind în domeniul paleontologiei. Cel mai celebru fals ştiinţific este cel al craniului din Piltdown, Anglia. În anul 1912, un om de ştiinţă, Charles Dawson, descoperă în oraşul Piltdown un craniu ciudat, prezentat ca fiind al unui pithencatrop, dar cu capacitate craniană mare. Un biolog evoluţionist, Arthur Keith, examinează fosila şi confirmă rezultatele, amîndoi insistînd asupra capacităţii craniene similare cu a omului modern, maxilarul avînd caracterele de maimuţă, deci o verigă în lanţul evoluţionist. Falsul a durat 40 de ani, pînă în anul 1953, cînd omul de ştiinţă Kennetth Oakley a cercetat în detaliu fosila şi a dezvăluit faptul că aceasta reprezenta cel mai mare fals al secolului. Fosila a fost falsificată prin ataşarea unei mandibule de urangutan la un craniu uman. De-a lungul timpului, evoluţioniştii au prezentat fosile de cimpanzei, urangutani şi porci drept strămoşi ai omului, apoi au fost nevoiţi să renege aceste fosile, pe care le numiseră Sinanthropus, Ramapitthecus şi Hesperopithecus.
Răspîndirea şi celebritatea darwinismului au fost explicate de profesorul Paulescu în felul următor: „Dacă această ipoteză, lipsită de orice bază serioasă, a pasionat atît de mult lumea e pentru că ea a fost acaparată de retori materialişti, care au smuls-o de pe terenul calm al ştiinţei, pentru a o azvîrli pe terenul agitat al luptelor filosofico-religioase; pentru că s-a crezut că ea ar fi capabilă sa dea acestei admirabile armonii, pe care o constatăm în lumea organică, o explicaţie pur mecanică, din care se va fi exclus intervenţia cauzelor finale“.

(va urma)
Ioan Ispas

COMENTARII DE LA CITITORI