N. Steinhardt – ,,Jurnalul fericirii“ (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

A fost o vreme, nu prea îndepărtată, cînd despre Nicu Aureliu Steinhardt (1912-1989) se vorbea foarte mult. Opera şi viaţa lui intraseră în atenţia generală şi nu se concepea emisiune la televizor sau vreun articol de ziar fără să-i fie amintit numele, măcar în treacăt. Scriitorul pătrunsese în manualele de şcoală, ba chiar devenise subiect de examen la Bacalaureat. Cauzele acestui boom mediatic erau mai multe. Întîi că i se publicase un jurnal despre puşcăriile sale politice într-un moment cînd se crease o adevărată modă şi, la data aceea, librăriile erau pline cu lucrări similare, semnate de alţi foşti deţinuţi politici, precum Alice Voinescu, Şerban Milcoveanu, Petre Pandrea şi Alexandru Paleologu. Al doilea că, evreu cărturar şi poliglot, care, după mamă, se înrudea cu Sigmund Freud, se convertise la creştinism şi, pînă la sfîrşitul zilelor, îşi găsise liniştea în Mînăstirea Rohia, din judeţul Cluj. Cum spuneam, imediat după 1989, cînd porţile cenzurii fuseseră înlăturate, numele lui N. Steinhardt era pe toate buzele, aşa cum este, astăzi, monahul Arsenie Boca, sursă de rating la televizor şi motiv de peregrinări, în scop terapeutic, la mormîntul său, numaidecît făcător de minuni. În plus, acolo se scot bani buni din vînzarea de iconiţe şi cruciuliţe sfinţite, cărţi de rugăciuni şi alte obiecte izbăvitoare de păcate, ceea ce n-am auzit să se fi întîmplat cu monahul N. Steinhardt. Şi motivul nu ţine neapărat de gradul diferit de cultură al acelor doi. Ci mai degrabă de involuţia societăţii româneşti din ultimul deceniu, cînd raţiunea a fost sufocată de practicile magice, credinţa în vrăjitoare şi în clarvăzători, pe scurt, obscurantism generalizat, care a provocat valuri de isterie naţională şi a transformat în vedete de televiziune nişte ţigănci răpănoase. Dar să revenim.
N. Steinhardt ne-a lăsat sute de articole şi eseuri, care au fost adunate în mai multe volume antume şi postume: ,,Critică la persoana întîi” (1983), ,,Escale în timp şi spaţiu” (1987), ,,Prin alţii spre sine” (1988) sau ,,Monologul polifonic” (1991). Toate acestea, dar şi altele se constituie într-o hartă sui-generis a spiritualităţii româneşti din ultimele decenii. Dar cea mai importantă realizare a sa rămâne ,,Jurnalul fericirii” (volum apărut în 1991, la Editura ,,Dacia”), o operă de bilanţ existenţial, care se aseamănă cu ,,Luntrea lui Caron”, de Lucian Blaga (1988) sau cu ,,Jurnal de idei”, de Constantin Noica (1991). După cum apreciază criticul şi istoricul literar Virgil Bulat în prefaţa ediţiei din 2008, ,,«Jurnalul fericirii» conturează devenirea şi cristalizarea unei conştiinţe în toate compartimentele ei: teologică şi morală, civică şi politică, estetică”. Structura cărţii, bazată pe secvenţe şi pe salturi în timp, relevă o tehnică de scriere originală, care pleacă de la experimentul scriitorului american John Dos Passos (vezi vol. ,,Manhattan”), creatorul unei aparente discontinuităţi spaţiu-timp, în care epicul este intersectat de unele secvenţe rezumative, în genul celor întîlnite în jurnalele cinematografice de actualităţi. Tot la fel avea să procedeze, mai tîrziu, şi Marin Sorescu în volumul său ,,La Lilieci”, alcătuit din poeme în proză, scrise după modelul lansat de un alt scriitor american, Edgar Lee Masters.
Pe lîngă demascarea ororilor practicate în închisorile comuniste, ,,Jurnalul fericirii” mai propune şi alte cîteva teme de meditaţie. Acestea ar putea fi degradarea continuă a condiţiei umane sau deprecierea scării valorilor sub presiunea forţelor răului, proprii regimurilor totalitare, cum ar fi prostia, minciuna, ipocrizia, delaţiunea, tortura fizică şi psihică, sugrumarea libertăţii de opinie ş.a. Cartea lui N. Steinhardt aparţine literaturii confesive, mai exact memorialului. Titlul cărţii este metaforic, fiindcă, după cum spunea şi N. Manolescu, ea este ,,un amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică, umor, tragedie, istorie, metafizică, fiziologie, citate de lectură etc.”. Dar dacă memoriile clasice prezintă viaţa autorului în desfăşurare diacronică, pe toate planurile existenţiale, volumul monahului de la Rohia recurge, cum spuneam, la discontinuităţi spaţio-temporale şi se rezumă la două teme principale: universul concentraţionar (adică puşcăria dezumanizantă şi exterminatoare, unde se practică ,,reeducarea”) şi vieţuirea creştină în fapt (unica soluţie de salvare a individului).
În continuare, să spicuim cîteva dintre aceste teme care, ilustrate prin rememorări şi trimiteri la lecturile sale religioase, filozofice, istorice şi beletristice, contribuie la creionarea personalităţii acestui om de cultură creştin.
* N. Steinhardt a intrat în puşcărie în 1960. După 1 an, la Jilava, s-a împrietenit cu alt deţinut, Anatolie Hagi-Beca. Iată ce scrie el despre acest eveniment aparent banal: ,,Un evreu botezat şi naţionalist român – şi un macedonean legionar. Un român străin de sînge şi un român prin sînge. Amîndoi îndrăgostiţi de fenomenul românesc: peisajul, istoria, limba, obiceiurile etc. Mai tîrziu, tot în puşcărie, aveam să aflu cît de sigure sînt prieteniile stabilite de macedoneni. Cît de credincioşi, de statornici pot fi”.
* ,,În celula 34 de la Jilava, unde sînt aproape 100 de paturi, am remarcat cîteva situaţii. În primul rînd, solidaritatea de clasă: ţăranii, muncitorii şi micii funcţionari îi urăsc pe cei titraţi – generali, universitari, moşieri. Tot aşa, deţinuţii bătrîni îi urăsc pe deţinuţii tineri («dezmăţaţi», «necuviincioşi»). Apoi, deţinuţii intelectuali se poartă delicat unii cu alţii, se ajută, sînt prevenitori şi, în general, îşi fac viaţa mai uşoară. În sfîrşit, am mai remarcat ceva care este valabil şi la oamenii în libertate: la oamenii inutili, necredinţa este explicabilă, dar la savanţi nu”.
* ,,La urma urmei, s-ar putea ca Dumnezeu să n-aibă nevoie să ne pedepsească. Îşi întoarce faţa de la noi, adică ne retrage harul Său ocrotitor şi ne lasă la voia întîmplării. Vai nouă!”.
* ,,Cine nu recunoaşte binele care ni s-a făcut săvîrşeşte un mare păcat. Dar mai mare este păcatul celui care a făcut un bine şi aşteaptă o răsplată pentru asta. Cine a făcut o milostenie – să nu ştie stînga ce face dreapta. Dar şi invers: cînd eşti poftit la cină, să nu te aşezi în capul mesei. Cine se roagă – să se închidă în cameră şi să încuie uşa”.
* ,,Nicăieri şi niciodată Isus Christos nu ne-a cerut să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tîmpiţi. Dumnezeu nu este Dumnezeu al neorînduielii”.
* ,,Creştinismul respinge frica şi prostia, păcate groaznice”.

(va urma)
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI